Ionuț RITEȘ
Toți vrem să fim liberi, unii chiar crezând că sunt liberi. Alții, mai răsăriți, care înțeleg că nu putem vorbi de libertate, afirmă: eu sunt liber cu spiritul. Se mint singuri.
Libertatea are multe definiții, însă varianta simplă o definește ca fiind un concept filosofic, rezumat la sintagma „lipsa constrângerilor”.
Trăim instituționalizat
Conform DEX, cu mici modificări personale, instituția este un organ sau o organizație care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ, este o formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate etc.
În traducere, instituțiile reprezintă un set de reguli, cu scopul de a genera ordine în cadrul raporturilor sociale, fiind practic un set de constrângeri, create de noi, pentru noi, ca reflexie a interacțiunii umane.
Dar hai să vedem cât de instituționalizați suntem, fără prea multe detalii:
Încă dinainte de a ne naște, părinții noștri au apelat la serviciile specializate instuționalizate ale unui cabinet de planning familial. Ca să nu mai zic că unii dintre noi au venit pe lume prin fertilizare in vitro într-un laborator aparținând unei instituții.
Ne naștem în maternitate, evident o instituție, locul în care inspirăm prima gură de aer după o palmă aplicată pe fund de către medicul neonatolog. Cică în prezent nu se mai aplică.
Familia este instituția în care învățăm primul set de reguli, unii dintre noi fiind prea puțin atenți la ce se discută în „clasă”, cu reflexii negative în manifestarea comportamentală din următoarele instituții bifate.
Urmează creșa, instituția unde facem primul pas singuri în societate, realizăm primele interacțiuni sociale, fiind locul în care se nasc primele lacrimi de crocodil la despărțirea de părinți la „predare” și primele „mari bucurii” la preluare. Tot aici începem să ne dezvoltăm imunitatea după încasarea primelor viroze, spre marea nemulțumire a părinților.
Grădinița desăvârșește acțiunea începută de creșă, fiind element pregătitor pentru următoarea instituție, care ne va oferi, pe lângă cursuri, începutul școlii vieții.
Școala. Cea mai importantă instituție din tot ciclul educațional, considerată de unii ca fiind situată după cei 7 ani de acasă. Eu am avut parte doar de 6 ani, poate de aceea am parte repetat de reproșuri.
Serviciul este instituția care ne oferă stabilitate financiară, ocazie cu care ne putem gândi în liniște la perpetuarea speciei.
Iarăși familia, dar de această dată cea formată de noi, nu cea primită la venirea pe lume, cunoscută ca fiind instituția de bază a societății, care, desi are același caracter de mii de ani, în ultima perioadă este grav lovită de noi variante.
Urmează pensia, situată între două instituții, definită ca fiind timp liber doar pentru tine, în cazul lipsei problemelor personale/familiale.
Azilul de bătrâni, este o instituție care îți acordă timp de reflexie asupra trecutului, dar și timp de discuții interminabile cu vreo văduvă veselă.
Cimitirul, ca ultimă instituție căreia îi trecem pragul, ne oferă perspectiva privirii din eter a celor care și-au rupt din timpul lor instituționalizat pentru a conduce un fost om viu către… nu știu încă.
După o săptămână de muncă, când crezi în sfârșit că weekend-ul neinstituționalizat îți aparține, surpriză: toate plățile le vei face prin intermediul unor instituții, vei circula cu mijloace de transport aparținând altor instituții, camerele CCTV – privirea electronică de pe străzi, care aparțin altor și altor instituții, te vor supravegea, iar polițistul instituționalizat te va amenda dacă încalci legea. Dar să sperăm că totul este bine și nu pățești nimic, ca să nu ajungi la instituția care acordă îngrijiri medicale. Dacă weekend-ul îți permite timp să te te rogi pentru sufletul tău neinstituționalizat, află că te vei duce la instituția numită Biserică pentru asta. Dar poate că ai un hobby sau vrei să faci puțin sport, ceea ce e de bine, doar că în afara cadrului institutional nu prea le poți practica.
Despre alegerile proprii
Libertatea gândirii este oarecum reflexia malaxorului instituției numite școală, fiind practic limitată. Indiferent cât de deștept crezi că ești, tot vei reuși să-ți atingi limitele. Și încă repede. Deci nu putem vorbi de vreo mare libertate atâta timp cât nu ai capacitatea gândirii nelimitate.
Când vorbim despre libertatea de a alege, mai ales la cumpărături, desi credem că știm cum s-o facem, prea puțini dintre noi realizăm că alegem din ceea ce este servit deja de advertising, reclamele „inspirându-ne” alegerile, dreptul de a alege fiind diluat de bombaradamentul reclamelor, suprapus peste relaxarea neuronală.
Cam așa stă treaba și când stăm în fața urnelor de vot, doar că nu ne dăm seama. Rolul campaniei electorale este covârșitor, în special pentru cei care nu știu cu cine să voteze. Procentul nehotărâților este mare, campania electorală adunându-i cu grebla pe cei dezorientați politic.
Am libertate politică, recunosc. Da, dar am doar câteva variante, prea puține. Este o libertate mărginită de-a binelea, așa că votul meu va fi la liber impus, afirmație demonstrată de majoritatea parlamentară, care reunește deopotrivă, de aceeași parte a baricadei, pe votanții partidelor opozante.
Pot avea libertatea dreptului la asociere, însă variantele tipului de asociere cât și ale tipurilor de organizație la care vrei să aderi, sunt limitate. Am libertate doar între margini, ori ele nu sunt prea îndepărtate.
Unii își cenzurează singuri libertatea de acțiune, de frica justiției. Se duse pe Apa Sâmbetei și libertatea aia. Cu asta sunt de acord.
Când mă gândesc la ce informații sunt prezentate ca știri, aș uzita cu drag de dreptul de a nu fi informat, un drept de care, însă, nu voi beneficia niciodată, fără să am posibilitatea vreunui protest în acest sens.
Despre libertatea de conștință putem vorbi, este darul suprem oferit de Providență, gratuit, dar de fiecare dată se trezește câte unul ce se crede mai bun ca Dumnezeu, de ți-o ia.
Dacă societatea nu-mi oferă mari libertăți, o formă de libertate ți-o poți lua singur, și aici nu vorbesc de libertatea fizică sau de mișcare, ci de eliberarea față de stăpânul care te domină, care face ce vrea din tine, fără să‑i poţi opune rezistenţă. Este cel care îţi spune: mănâncă și bea peste măsură, fumează, droghează-te, desfrânează‑te, minte, nu ierta, fii mândru. Pe scurt, este vorba de lepădarea de păcate.
Dacă nu ar fi instituții care să ne țină totuși în frâu, cât de cât, dar am avea toate drepturile posibile, inclusiv dreptul la anarhie, sfârșitul nostru ca societate, așa cum o cunoaștem noi, ar fi aproape.
Ce avem, ce nu avem…
Metafizic privind, cu puțin efort, poți recunoaște că nimic din ce ai nu îţi aparţine: nici casa, nici banii, nici funcţia, nici însăşi viaţa, noi fiind niște beneficiari vremelnici ai lucrurilor, nişte simpli administratori, gestionari ai averii lui Dumnezeu.
Ne manifestăm în viață așa cum o facem și pe platformele de socializare, comportându-ne ca niște adevărați proprietari pe conturile noastre, strigând când ne sunt încălcate drepturile, uitând că stăpânii de drept ai platformelor ne pot scoate din joc pe ușa din dos, noi fiind doar simplii utilizatori.
În concluzie, ne mișcăm liberi într-un spațiu limitat, valoarea libertății fiecăruia fiind direct proporțională cu distanța dintre el și gard. Problema miopiei în înțelegerea locului și rolului în societate fac ca aprecierea distanței să fie distorsionată, iar de aici, drept consecință, pot să apară manifestări nefirești ale individului în societate.
Te crezi liber în idei, exprimare și mod de manifestare, crezi că ești exponentul Mișcării cetățenilor suverani? O vorbă celebră spune că îți poți da seama cât de prost ești doar dacă te duce capul. Or când te crezi deștept, bogat și liber, treaba-i oablă.
