Îndemnul la cunoaștere ne e dat în orice moment și în orice împrejurare a vieții. În primul rând, acest îndemn vine din noi înșine, din vocea noastră interioară, și se răsfrânge în primul rând asupra noastră, prin cunoașterea de sine. Iar căutarea de sine începe, de multe ori, cu un gând permanent de potențialitate, de confirmare a faptului că lucrurile vor fi așa cum trebuie să fie. Acest gând, transmis în stare, și care crește pe măsură ce înaintăm, pe care îl denumim generic „credință”, e unul din pilonii unei formări proprii în integrare cu perceptele unei vieți creștine trăită asumat, logic, rațional, înțelept și, în același timp, cu iubire, viu, mustind de energie. Iar acest îndemn la cunoaștere naște lipirea de tot ce derivă din ale iubirii, lăsând deoparte…