Probabil știți binecunoscuta poveste despre râul care s-a gândit că a obosit de atâta alergat printre câmpii întinse și munți falnici și s-a hotărât să se odihnească. Decizia lui a fost însă una cel puțin ciudată: această oprire nu a făcut decât să îl umple de miasme, schimbându-i luciul și claritatea cu o pătură groasă de mătasea-broaștei.
Ați văzut cum ruginește fierul când este lăsat să stea degeaba și să nu folosească la nimic?
De multe ori, am experimentat pe propria piele griparea, încremenirea într-o situație care nu mi-a fost folositoare. De multe ori, am experimentat o anume lipsă de vioiciune care duce, încet, spre plafonare. De multe ori, și cred că sunteți de acord cu mine, ajungem la momente în viață când nimerim într-un loc (psihologic) călduț, ne reducem din viteză și ne e bine. Stând însă mult într-o anume stare mentală păguboasă, ne acoperim (metaforic vorbind) de o anume zgură care ne îngreunează, într-un mod asemăntor cu reziduurile chimice care se depun încet peste clădirile din preajma unei fabrici.
Iar acest status, odată prelungit, facilitează intrarea într-un cerc vicios de unde cu greu mai putem ieși. Ajungem la obiceiuri de rutină, ne gripăm într-o formă care nu ne avantajează în niciun fel și din care ne pierdem strălucirea, creativitatea și culoarea. Devenim crispați, anxioși, pierduți și ne enervăm mult mai repede, obosim din nimicuri și ne pierdem luciditatea asupra lucrurilor. Stresul crește, relațiile ruginesc, gândurile oxidează. Ne complacem într-o comoditate și, încet-încet, ne pierdem curajul în fața celor mai mici riscuri. Practic, rămânem într-o căsuță sigură, ne închidem cutia și nu mai ieșim din ea.
Singura soluție de ieșire din acest cerc vicios este dinamismul. Iar acest dinamism vine însoțit de o voință care cere forța de a rupe acest cerc vicios. Forță care are origine divină și în care trebuie să credem. Forța aceasta e dublată de motivația de a ne dezvolta, de a ne dezvolta din punct de vedere sufletesc.
E greu să ne schimbăm, dar nu imposibil. Unul din răspunsurile la această situație este educația. Pe scurt, ne dinamizăm prin formarea continuă, cunoașterea tainelor lumii, curiozitatea inocentă a copiilor, vederea lucrurilor din perspective diverse, învățarea prin descoperire. Ne scuturăm de zgură prin faptul că ne ascuțim simțurile, ne finisăm simțul de responsabilitate, renunțăm la tot felul de etichetări către alții, ajungem la o capacitate optimă de muncă, ne împuternicim credința, ne sporim iubirea față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de lume. Și, ca această dinamizare să fie completă, ne punem în mișcare și în sens propriu: facem un sport, alergăm în parc sau pur și simplu redescoperim mersul pe jos.
Ca o încredințare a celor spuse, și ca o descrețire a frunților și un zâmbet în colțul gurii, și în informatică dinamismul e de bun augur. Structurile dinamice sunt mai rapide și consumă mai puțină memorie.
La final, trebuie spus că și dinamismul trebuie dozat. Pentru că, până la urmă, odihna are un rol exterm de important: ne revitalizează neuronii și ne pune un pic pe pauză, să luăm o gură de oxigen, să respirăm adânc și să ne reîncărcăm bateriile. Practic, și aici e nevoie de discernământ. Pentru că, la fel ca în toate situațiile, calea împărătească, calea de mijloc este cea optimă pentru fiecare dintre noi.
Să fiți dinamici!
