Îndemnul la cunoaștere ne e dat în orice moment și în orice împrejurare a vieții. În primul rând, acest îndemn vine din noi înșine, din vocea noastră interioară, și se răsfrânge în primul rând asupra noastră, prin cunoașterea de sine. Iar căutarea de sine începe, de multe ori, cu un gând permanent de potențialitate, de confirmare a faptului că lucrurile vor fi așa cum trebuie să fie. Acest gând, transmis în stare, și care crește pe măsură ce înaintăm, pe care îl denumim generic „credință”, e unul din pilonii unei formări proprii în integrare cu perceptele unei vieți creștine trăită asumat, logic, rațional, înțelept și, în același timp, cu iubire, viu, mustind de energie.
Iar acest îndemn la cunoaștere naște lipirea de tot ce derivă din ale iubirii, lăsând deoparte lucurile lipsite de puterea credinței. Devenim, în acest fel, înțelepți. Iubirea de înțelepciune e, prin definiție, un mod de a aborda întregul univers al vieții noastre și devine o a doua natură prin aplicarea și exersarea ei în viața de zi cu zi.

Unul dintre crezurile mele, care se referă și la educație, provine dintr-o lectură a marilor filozofi și scriitori ce promovau sau se raportau – unii chiar avant la lettre – la un existențialism de sorginte religioasă. Putem oferi departajări ale noțiunilor de credință și religie fără să fim prinși în clarificări ce nu ne lasă a înainta, arătând astfel cititorilor că știm a le diferenția.

„Prin Credință, Iubire și Educație, totul este posibil!” a devenit pentru mine – în timp cunoscând mai multe forme – mottoul ce pune laolaltă, aproape motivațional, bucuria de a trăi și de a evolua conștient și conștiincios, întru credință. Am folosit în această esențializare – care ține, aproape ca un îndemn, de experiențele mele spirituale, intelectuale, profesionale – cuvintele iubire și educație, devenind, poate, tautologic, tocmai pentru a le sublinia importanța în contextul unei credințe fără de care totul devine imposibil. Evident că nu poți fi credincios dacă nu iubești și dacă nu ai grijă de un parcurs educațional care să ofere prilejul să îi ajuți și pe alții. Educația oferă de multe ori această șansă fără a le elimina sau a fi în concurență cu celelalte.

Când am citit tema propusă – care pune în legătură educația și credința – mi-am amintit de eforturile de a introduce în programa școlară religia. Încă o dată spun, cu alte cuvinte: nu cad în capcana de a crede că religia și credința înseamnă același lucru! Religia izvorăște și se propagă între om şi Dumnezeu, în timp ce credința (se) trăiește în interior, în suflet. Revenind, văd acele eforturi ca fiind legitime după o lungă perioadă de îndepărtare a societății, a oamenilor, a sistemului – și prin sistem – de reperele creștine. Un sentiment al îndepărtării de valorile creștine îl avem și astăzi când Europa este numită infertilă și decadentă anunțând un trend descendent tocmai din cauza îndepărtării de credința în Dumnezeu. Credința creștină vine cu un set de valori care pun în acțiunile noastre o latură umană locuită de divinitate. Ne raportăm la Cel de Sus când facem ceva și în felul acesta, poate fără a conștientiza, ne depășim condiția. Devenim, ceea ce Mircea Eliade numea – omul religios și, continuând analiza, ne putem întreba: ce a mai rămas sacru din lumea în care trăim și cât din ea este cuprinsă de profan? Nu putem abandona responsabilitatea sacră de a ne raporta la divinitate crezând că știrbirea sau eliminarea responsabilității ne aparține. Vedem cum mulți tineri merg la biserică sau, dând un exemplu generic, rostesc deseori – cred eu, cu conținut – Nihil Sine Deo! – și acest lucru mă bucură: înseamnă că nu suntem cu totul pierduți.

Totodată, apreciez că o educație creștină se produce dincolo de resursele formale, România rămânând un leagăn al creștinătății pe care bunicii noștri, părinții o transmit prin educația de acasă. Reținem din trecut faptul că școlile bisericești elementare care aveau rolul de a educa prin și pentru biserică erau prin excelență unele care dădeau măsura maturității spirituale. Ele continuau cei șapte ani de acasă. De la acele școli a rămas denumirea de suflet a învățătorului care face elevii să se apropie cu drag de cunoaștere: dascălul.

Credința este cea prin care spiritul uman este impresionat direct și făcut să își depășească limitările. Până la urmă vorbim direct cu Dumnezeu și I ne adresăm la per tu, nu-i așa? În felul acesta își poate găsi educația resursele în credință atingând acea putere care îți schimbă viața. Dacă vrei să îți depășești teama de a deveni cea mai bună versiune a ta, credința și educația deschid cea mai bună cale: aceea care ți-L aduce alături pe Cel Atotcunoscător și Atotputernic. De fapt, pe tot parcursul existenței nu suntem singuri, ci ne regăsim, atunci când avem timp să (ne) (re)cunoaștem, însoțiți de Dumnezeu.

Concluzionând, în câteva repere contemporane, fac referire la una dintre Piramidele învățării care are patru fețe și pune la încercare starea psihică, emoțională, fizică și spirituală. Credința face parte din noi așa cum și educația trebuie să facă parte din noi, depășind frica, spaima, mai ales, de necunoscut. Credința sporește încrederea și face să ne depășim fricile, la fel cum educația ne face să depășim necunoașterea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *