Când ai ceva măreț de spus, ești  un izvor de lumină care alungă întunericul în mințile în care ajunge. Puterea vorbelor, însă, va determina până la urmă dacă lumina e far de speranță sau reflector orbitor, flăcăruie de speranță sau bec orbecăitor.

Când ai ceva frumos de spus, ești ca un vânzător într-o tonetă de înghețată. Nu dulcegări. Oamenii au nevoie de un adevăr care să le fie balsam tămăduitor pentru rănile suferinței. Nu uita, trandafirul nu e complet fără spini.

Când ai ceva complex de spus, ești un profesor care predă tabla înmulțirii. Keep it stupid simple. Lucrurile complicate se rezumă la a fi compuse din lucruri de bază. Drumul cel mai scurt dintre A și B e drumul drept.

Când ai ceva amar de nedigerabil de spus, ești o femeie de serviciu care face curat. Nu te descătușa. Nu-ți vărsa obida pe oameni care nu au nicio vină în afară de aceea de a-ți fi citit sau auzit literele pline de furie.

Când ai ceva simplu de spus, ești un olar care face o cană de lut. Lasă cuvintele să vorbească prin ceea ce faci. Un discurs inteligent nu e complet dacă nu e trecut prin sita experienței.

Când ai ceva greu de spus, ești un meșter care construiește o casă. Ești responsabil. Ai nevoie de un curaj care să depășească Everestul și de o rezistență puternică care să te țină tare în fața pietrelor pe care le aruncă oamenii sau în fața zaharicalelor care-ți lingușesc vorbe fără rost. Vorba-ți funcționează numai în măsura în care un om din mulțime a înțeles ce vrei să spui.

Când ai ceva util de spus, ești vorba care ți-e menire atâta timp cât te ții de drum. În momentul în care o pui în slujba puterii sau a plăcerii, atunci vei fi pierdut demult sensul cuvântului.

Când ai ceva important de spus, ești un șef de minți și un lider de inimi. Respiri adânc, te ridici cu un cot deasupra mulțimii, îți dregi scurt vocea și începi să vorbești.

Când ai doar ceva de spus, spune. Atunci vei fi fost pregătit să-ți faci auzit glasul. E atât de simplu.

****

Acelea zece minute de dinaintea pauzei sunt cele mai dubioase. În speranța înfrigurată a imensității libertății recreației, mintea elevilor se ascute și înțelepciunea profesorilor atinge cote maxime. În acelea câteva minute, constrângerile planului de lecție se topesc și profesorul devine un maestru care își pregătește ucenicii pentru rigorile vieții. Acelea câteva minute devin catalizator pentru formarea de principii de viață. Ei bine, prinzi în câte un moment banal sau o serie de momente aparent nesemnificative ale vieții de zi cu zi, ca astea zece minute, un gând care-ți rămân ca o lumină călăuzitoare pentru visurile pe care le ai și pe care nu le ai și care probabil că vor putea fi posibile. Chiar dacă nu te forțezi, vorbele îți rămân în minte ca săpate în stâncă. Și sapă acolo până când stânca neîncrederii se topește ca zăpada în zorii primăverii.

****

Noi am început să așternem cuvinte sub un clasic principiu – educația e un instrument care te scoate din multe necazuri – într-un septembrie călduros, într-o inevitabilă și iminentă deschidere de calendar școlar, în urmă cu un an. Atunci, inițiativa unei tinere șefe, inteligența unui tânăr erudit, inconștiența unui tânăr subsemnat și entuziasmul unei tinere absolvente au făcut posibilă apariția unui prim număr de revistă de vreo patruzeci și ceva de pagini. Pe drum li s-au alăturat tineri de mai multe vârste care și-au deschis sufletele și au fost de acord să umple inimi de lumină.

N-a fost nici un eveniment, nici o sclipire de moment, nici o tresărire de revoltă în spatele inițiativei noastre. N-a fost nici măcar o inițiativă formală. A venit firesc, așa cum înflorește pe nesimțite trandafirul. A fost ca o prelungire formală a unui exercițiu de fiecare zi – exercițiu de răbdare și de conștientizare a responsabilității pe care o purtăm în fiecare moment.

De atunci, la fiecare trei luni, ca-ntr-o succesiune de anotimpuri, musai apărea și cărțulia care încerca să-și facă loc în ochii, mințile, dar mai ales inimile celor care-i citeau rândurile, printre setea de pâine, foamea de bani și criza de iubire pusă pe breaking news-urile portalurilor de știri. De fiecare dată, aproape cincizeci de pagini puțini mai mari decât un smartphone se doreau a fi o ieșire din oboseala de rutină zilnică, asemenea unei opriri la o benzinărie pe autostradă.

Și-apoi a început să cadă frunza.

Școala a început, primul număr a apărut. Am vorbit în liniște despre cum putem să ne îmbogățim & stuff, deși nu deținem încă secretului primului milion. De zâmbete. De idei.

Și-apoi a venit omătul.

La gura sobei, cu un ceai cald în mână, pe nesimțite, în taina minții, începuse deja să se coacă al doilea număr. Dacă în primul fuseserăm ahtiați după îmbogățire, fie ea și sufletească, la al doilea începuseră să ne inspire mentorii de toate vârstele și din toate domeniile. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem, avem nevoie de mentori și, din când în când, să citim câte ceva despre ei, ca să mai venim și noi cu picioarele pe pământ.

Și-apoi a-nflorit cireșul.

Ieșiți din iarnă ca ursul din hibernare, cu o viorea într-o mână și cu un smartphone în cealaltă, ne-am îndreptat atenția către noile tehnologii și folosirea lor în educație. Trăim într-o realitate inundată de Internet, așa că nu are cum să nu pătrundă și în educația noastră și a mai micilor noștri. Pe lângă asta, e vorba despre virușii lor și despre piticii noștri în legătură cu tehnologia.

Și-apoi s-a copt grâul.

România e o țară plină de valori și încărcată de tradiție. Știm asta, doar că nu prea avem timp să ne mai ocupăm mintea și cu un asemenea amănunt. În treacăt, ne-am referit în următorul număr la valorile după care ne ghidăm ca români, învățăcei sau profesori, și la modul în care le transmitem mai departe prin educație.

N-a căzut încă frunza.

Am ajuns la numărul de față, în care ne gândim la viitor. Ne gândim la cum putem să scriem, după puterile noastre, crâmpeie de viitor pentru o educație un pic mai bună a celor ce vin după noi.

****

Am respirat adânc, ne-am dres vocea, ne-am ridicat cu un cot deasupra mulțimii și am început să vorbim. Vorba noastră nu-i perfectă, litera de multe ori incompletă, ritmul nu atât de alert pe cât ar trebui, tonul nu-i de fiecare dată întotdeauna potrivit, ideea nu e mereu finisată. Glasul vrea totuși să fie pornit din inimi sincere și să muște din experiențele reale ale unor oameni tineri de orice vârstă.

E o aniversare liniștită a unui an în care am învățat să mergem și am început să trecem de la gângurit la primele cuvinte. În liniștea care trece de artificii și baloane, înțelegem că responsabilitatea noastră crește odată cu fiecare cuvânt tocmit la locul potrivit.

Încercăm marea cu degetul. Nu facem altceva decât ceea ce spunea Tarkovsky – sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Pentru că, în mod faptic, ne temeluim pe inspirația divină și pe puterea unor cuvinte pe care le-am spus și-n alte dăți: această ieșire în public, acest spirit de inițiativă vine cu o responsabilitate imensă. Să avem, deci, opinii stricte, principii solide și discernământul atât de necesar să dăm și altora din lumina noastră, fără să creăm un sâmbure de controversă și tulburare. Pentru că noi suntem lumină, iar lumina nu se împuținează niciodată, ci se transmite întru și spre îmbogățirea personală și în comuniune.

Aceasta e una dintre motivațiile principale ale noastre, ale echipei Asociației Proeuro-Cons. Suntem tineri, iar tinerețea noastră duce la căutarea acelui punct care să aducă un pic de bucurie în mijlocul comunității. Care să atragă atenția asupra lucrurilor bune și care să promoveze un comportament responsabil în cadrul cetății. Și care să transmită ideea de necesitate a educației în toate aspectele vieții.

Pentru asta, noi încercăm. Rândurile de față, scrise prin minți tinere, sunt un rod al unei inițiative frumoase. Sperăm ca ideile din spatele lor să aducă un pic de zâmbet pe fețe și o picătură de lumină în inimi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *