Imaginați-vă că fiecare dintre noi avem o datorie. Mică. Micuuuță. Țineți-mi ideea asta.
Vorbeam mai deunăzi cu cineva (nu spui, persoană importantă) despre a fi sau a nu fi la volan. Adică, gen, volanul te transformă? Știți voi, când vezi omuleții verzi la semafor și te înverzești și tu de nervi și îți vin cele mai poetice gânduri despre mirobolanții tăi colegi de trafic care parcă transformă dualitatea spațiu-timp ca să jongleze cu secundele și să tragă de ele. Deci, dilema noastră-i una: educația ține de foame? Și, uite-așa, mi-am găsit subiect de discuție cu voi.
Gata, dați-mi datoria cu ideea.
Mă gândesc așa: eu am o datorie – trebuie să mă hrănesc. Dar eu, în loc să mă hrănesc, în mod voit mă înfometez. Nuuu, nu e vorba de dieta cu proteine sau de chestii raw-vegan. Și, după una și-alta, îi mai înfometez și pe alții.
Să luăm mostre din practică. Mă uit la știri și mi se transmite că sistemul de educație e defect. Merg la mall și, fix când deschid ușa, o domniță apare brusc în fața mea, dar eu, prevăzător, trec primul. Poate că șeful/prietenul/colega/copilul vecinului, într-un moment bun, mă întreabă care-i situația cu izomeria geometrică a hidrocarburilor și cum e faza cu tetraedrul regulat înscris în cercul trigonometric. La volan, am însușirea ciudată de a-mi face publice mențiunile cele mai ascunse despre cunoștințele de condus ale celorlalți. Și, ca să încununez cu succes o zi excelentă, sunt generos și, când ajung acasă, dau muzica simfonică la maxim, ca s-audă și vecinii.
Mă-nfometez sau nu?
Dap.
Și ce legătură are asta cu omuleții verzi de la semafor?
Păi, uite, asta-i legătura. Educația. Accepțiunea latinească a termenului de educație – „educare” înseamnă „a hrăni”. OK, deci ne hrănim prin educație. Urmează întrebarea logică, la care răspunem frumos, cuminți și needucați. Am înțeles, ne hrănim. Dar cu ce? Ne hrănim cu… mere, pere, în panere și gutui amărui?!
Nu. Prin educație mâncăm cu alt fel de delicatețuri. Aperitive gen concepte, noțiuni, conexiuni, analogii, și chestii de genul. Mai punem și de-un fel principal, cu emoții, sentimente, asertivitate. Iar la sfârșit facem un desert cu răbdare, bun simț și responsabilitate. Ziceți voi că nu pică bine un așa meniu!
Educația e furculița și cuțitul cu care pot să mă hrănesc și în același timp îmi dă și mâncarea cu care mă hrănesc. E una din modalitățile prin care pot să mă dezvolt spre bine și prin care, implicit, fac lumea mai bună. Pentru că, dacă eu mă dezvolt, și ceilalți vor beneficia de asta. Știți, asta e ca faza cu trandafirul care-și împrăștie mireasma și tovarășii cu care-și petrece timpul. Pentru că educația e o putere. Blândă. E o putere care nu dărâmă. E o putere care clădește frumos caractere, inimi și minți. Întocmai cum Făt-Frumos crește frumos și puternic, la minte și la trup, sau cum se-mpternicește Popeye după ce înfulecă niște spanac.
Educația are multe sensuri. De la șapte ani de-acasă și până la cele mai înalte doctorate și cursuri postuniversitare la Harvard, Sorbona sau Massachusetts Institute of Technology. Trecând printre ele printr-un elegant slalom, educația poate fi privită n-dimensional. Asta nu e o noutate. Nu inventăm din nou conceptul de apă caldă.
Acum, să rezolv niște situații-cheie. Mai închid un pic televizorul și m-apuc să citesc o carte. Și, ca să mă gândesc mai bine, mai pun mâna pe cartea prăfuită de bune maniere și învăț că e frumos să deschid cu gentilețe ușa unei domnițe. D-apăi, bine-ar fi și să mă mai documentez pe net sau să fac un curs (la Proeuro-Cons) despre cum mai e faza cu izomeria, iar la volan să-mi arăt talentele de conducător responsabil și cu bun simț și să le ascund pe-alea lexicografice, cu caractere speciale din codul ASCII. Și, ca să fie totul ca la carte, să-mi arăt vecinicia adevărată prin decibeli mai puțini și mai de bună calitate transmiși către terțe persoane.
Bun. Iar așa, ca de-ncheiere scurtă, vă urez mese-mbelșugate și vă doresc să fiți puternici. S-aveți poftă!
Autor: Nicolae BOLD
