Academicianul Solomon Marcus atrage atenția şi oferă soluții pentru problemele din sistemul educativ românesc. Dreapta credință confirmă, întăreşte şi aprofundează cele remarcate de marele om de ştiință.
Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional – pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun „cred”.
În Epistola către Evrei, în cap. 11, credinţa e definită ca „dovedirea lucrurilor nevăzute”.
Noi, în general, punem accent pe „lucrurile nevăzute”, uitând de „dovedirea” sau „certitudinea” lor. Acceptăm într-un mod pueril ceea ce ne spun alţii.
Dar, dacă vom încerca să vedem în sufletele acelor oameni, titani ai credinţei – sfinţii -, vom descoperi că întotdeauna ea se naşte în urma unei experienţe care adevereşte lucrurile nevăzute ca sigure – experienţă care îi îndeamnă, odată ce au descoperit că invizibilul este la fel de real ca şi vizibilul, să meargă mai departe, să cerceteze cele nevăzute cu metode proprii.
Exterior pot exista unele trăsături comune Ortodoxiei cu religiile, dar marea diferenţă constă în metodologia cunoaşterii lui Dumnezeu.
Ortodoxia este mai apropiată de ştiinţele pozitive decât de filosofie şi religii. Ştiinţele pozitive descriu ceea ce este descriptibil; teologia este apofatică, descrie indescriptibilul.
Iată câteva „puncte critice” esenţiale în educaţie, privite atât din unghiul omului de ştiinţă, cât şi al celui întemeiat pe dreapta credinţă:
1) Accentul în scenariul educației cade pe „imperativ”, pe „trebuie”, pe „datorie”, nu pe nevoia de a înțelege, de a te mira, de nedumerire, nevoia de a greşi fără a fi sancţionat. Astfel eşecul este garantat.
A învăţa astăzi înseamnă: cel de la catedră livrează celor din bănci anumite cunoştinţe, informaţii, procedee, formule, algoritmi etc., elevul trebuie să le noteze, să le reţină şi, când i se cere, să le restituie.
Această abordare permite mai uşor testarea (evaluarea) elevilor la examene (bazată pe logica binară da-nu şi nu pe calitatea gândirii lui, pe logica graduală).
Lipseşte sau nu este satisfăcută educarea nevoii de a înţelege.
Mai mult, este descurajată şi chiar pedepsită iniţiativa, întrebarea spontană etc. Elevul nu trebuie decât să răspundă la întrebări, nu şi să pună el întrebări.
Învăţarea reală, eficientă, nu este aceea care se bazează, în primul rând, pe sentimentul datoriei, ci aceea care răspunde unor nevoi naturale ale copilului, ale adolescentului. Accentul trebuie să cadă pe educarea unor nevoi care sunt rezultatul unor întrebări naturale.
Aşadar, el să nu trăiască un conflict între ceea ce i se cere să facă de către adulţi şi ceea ce i se cere ca imbold interior.
Avem răspunderi, datorii, obligaţii, dar avem dreptul şi la lucruri gratuite, lucruri făcute de dragul lor, activităţi care nu au nicio utilitate, nicio motivaţie.
În antichitatea romană, s-au dezvoltat artele liberale, devenite etalon cultural în Evul Mediu. Se numeau „arte liberale”, pentru că la ele aveau acces numai oamenii liberi, deci cei care nu erau sclavi.
Oamenii liberi aveau acces la domeniile care merită să fie cultivate de dragul lor, care trăiesc din gratuitatea lor, care mizează pe jocul superior al culturii, al creativităţii.
Erau acele şapte arte liberale: trei verbale (gramatica, retorica, logica) şi patru numerice (aritmetica, geometria, muzica, astronomia).
Care era numitorul lor comun? Era tocmai faptul că nu erau domenii care să aibă o valoare utilitară directă, ci erau domenii care aveau valoare de cunoaştere, o valoare ludică. Sclavilor le erau rezervate lucrurile direct utilitare, pe care trebuiau să le înveţe ca să fie de folos (lor şi stăpânilor lor).
* În plan spiritual, iubirea exprimată ca milă şi iertare – acte gratuite şi fără rest – este o nevoie esenţială şi vitală a omului. Cultivarea acestei nevoi formează caracterul nobil al elevului. Ar trebui să fie temelia şi piatra de boltă a educaţiei. Suntem departe de o educaţie de acest fel.
Isaia îi spune regelui Ahaz: „Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege!” (Isaia 7, 9); totul este fără sens, absurd, haotic şi de neînţeles, dacă nu e credinţa, începutul iubirii.
Sfântul Evagrie Ponticul spune un lucru care recapitulează întreaga gnoseologie creştină: „Credinţa este începutul iubirii, iar sfârşitul/ capătul/ deplinătatea iubirii este cunoaşterea lui Dumnezeu!“.
2) Nevoia de joc în educație
Nu există un dialog real şi nici spirit ludic în procesul învăţării.
Jocul este confiscat de divertisment, pentru că nu am descoperit dimensiunea ludică esenţială pe care trebuie să o aibă actul educaţional.
Eu nu pot să învăţ ceva de-adevăratelea decât în stare de bucurie şi libertate. Libertatea de a încerca diverse căi, dreptul de a greşi fără a fi sancționat (ca într-un joc).
Lipseşte din scenariul educaţiei arta de a bănui sub forma unei ipoteze, a unei conjecturi, cu mult înainte de a testa sau eventual de a demonstra ceva.
Pentru cele mai multe dintre cuceririle culturii, scenariul real acesta a fost: bănuiala întâi, şi apoi confirmarea, demonstrarea.
* „Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul.” (Pilde 25, 2)
Există în noi o intuiţie a lucrurilor la care nu am ajuns şi la care chiar nu vom ajunge. Ne bucurăm să aflăm că li se întâmplă altora, tocmai pentru că le dorim adeverite de experiența cuiva, fie şi a unui singur om.
Cei mai mulţi nu am avut niciodată bucuria să simţim în chip sensibil prezenţa lui Dumnezeu, dar, din ceea ce ni se întâmplă, avem certitudinea vecinătăţii Lui.
3) Rolul eşecului… ca factor de progres
O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs secundar al noutăţii ideilor lansate.
Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. «Greşeala matematică, sursă de creativitate» a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele.
Pentru a da un singur exemplu: noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească.
Sigur, se ştia că geometria neeuclidiană a apărut ca urmare a insuccesului încercărilor de a demonstra postulatul paralelelor al lui Euclid, dar câtă lume ştie că noţiunea algebrică de ideal, cu ramificaţii importante şi dincolo de algebră, a apărut ca urmare a încercărilor nereuşite de a demonstra teorema «mare» a lui Fermat?
Drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate.
Greşeala şi eşecul sunt preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii, pentru a fi autentici şi pentru a ne desăvârşi.
* „Prefer înfrângere întru smerenie decat biruinţă întru orgoliu” , este afirmaţia unui ascet creştin, expresie a experienţei duhovniceşti.
A trăi doar pe verticală (din succes în succes) este căderea prin înălţarea mândriei demonice (semnul exclamării fără punct – de sprijin):
„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!
Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! … Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.»
Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!” (Isaia 14). Marea problemă a lumii actuale (şi nu numai) este confuzia dintre succes şi valoare şi cea dintre eşec şi dezastru.
Astăzi, oamenii de succes nu mai sunt oamenii de valoare, ci cei care reuşesc să „şmecherească” vremurile. Iar noi tindem să ne alegem modelele nu dintre oamenii de valoare, ci dintre oamenii de succes.
4) Disciplinele şcolare, de la nefiresc la dialog
Disciplinele au apărut foarte târziu în istorie, s-au cristalizat abia în urmă cu câteva sute de ani. O imens de lungă perioadă de timp, învăţarea s-a făcut fără vreo împărţire pe discipline, iar evoluţia educaţiei unui copil ar trebui să fie în acord cu istoria.
Împărţirea pe discipline la şcoala primară este o piedică majoră în calea unei educaţii conforme cu nevoile vârstei respective.
Abia la gimnaziu ar trebui să apară segmentarea pe discipline, dar nu ca acum, cu discipline care nu prea colaborează, nu comunică între ele, ci cu discipline aflate într-un metabolism puternic; iar clasele superioare ale liceului ar trebui să facă paşi clari spre transgresarea graniţelor disciplinare, spre transdisciplinaritate, fără de care nu se poate înţelege cultura ultimilor o sută de ani.
Trebuie să existe o corespondenţă între marile transformări din istorie şi cele la nivel de individ.
De pildă, cu Pitagora, ştiinţa a trăit trecerea de la educaţia de natură empirică, cea babyloniană, dinainte de vechii greci, la educaţia care începe cu vechii greci, cu Pitagora; ei inventează teorema, deci ceea ce se bazează pe raţiune.
Când trăieşte copilul acest moment? La gimnaziu.
O altă mutaţie istorică – secolul al XVII-lea – când limbajul ştiinţific capătă o formulă artificială – cu formule, cu simboluri, cu ecuaţii etc.
Când trăieşte copilul acest moment? Tot la gimnaziu. Atunci nu se mai calculează doar cu cifre, ci şi cu litere.
Ei bine, aceste momente cruciale trebuiau să fie subliniate în educaţie în conformitate cu natura lor revoluţionară. NU se întâmplă acum.
Împărţirea pe discipline înainte de gimnaziu şi practica unor discipline a căror interacţiune este slabă produc mari daune deschiderii orizontului şcolarilor spre marile comori ale culturii, spre tradiţii, spre istorie, de natură să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale şi sufleteşti ale vârstei şcolare, a nevoii fireşti de reprezentare integrativă, holistică, a nevoii de a da un sens vieţii.
Este clar că o schimbare esenţială se produce la vârsta gimnaziului.
Dacă în şcoala primară educaţia trebuie să pună accent pe ceea ce dobândim prin observaţie şi intuiţie, de la gimnaziu trebuie să ocupe un loc tot mai important înţelegerea raţională, intelectuală.
5) Predăm lucruri complet prăfuite
Sunt programe în urmă cu 100 de ani, 150 de ani. Lucrurile cele mai interesante, care au apărut în stiinţă în ultima sută de ani, nu apar deloc în manuale.
Transgresând lumea noastră empirică, senzorială, am descoperit, în urmă cu o sută de ani, că ceea ce am crezut că este universul în totalitatea sa, nu era decât o parte a sa, ceea ce numim acum universul macroscopic.
Acesta corespunde şi universului euclidian, şi celui galileo-newtonian, în concordanţă cu cel al modului empiric-senzorial de înţelegere a timpului, forţelor, mişcării şi energiei.
Dar pentru a înţelege lumea relativistă a marilor dimensiuni şi viteze, avem nevoie de o altă viziune a spaţiului, aceea dată de geometriile neeuclidiene, de o înţelegere a timpului, forţelor, mişcării şi energiei, alta decât aceea dată de mecanică şi fizica lui Galileo şi Newton; trebuie deci să transgresăm, să transcendem două tipuri de percepţie a lumii cu care suntem foarte familiarizaţi, deoarece corespund percepţiei empirico-senzoriale care ne-a fost transmisă prin ereditate.
Nici determinismul cauză-efect, nici distincţia casantă subiect-obiect, nici logica terţului exclus, nici funcţionarea nestingherită a limbajului uman nu mai sunt valabile în universul infinitului mic, al mecanicii cuantice, de pildă.
Geometria euclidiană, fizica galileo-newtoniană, logica aristotelică, întreaga percepţie senzorial-intuitivă a lumii găsesc în limbajul natural, care pentru noi este, în primul rând, limba română, ospitalitatea necesară.
De o sută de ani ştim că această potrivire e urmare a faptului că toate cele menţionate au loc în universul macroscopic şi acest fapt ar fi trebuit să se afle în atenţia programelor şcolare.
* O altă Realitate ignorată…
Omul este deodată şi în lume, şi faţă în faţă cu lumea, şi mai presus de lume.
Până aici, am avut în vedere primele două raportări ale omului: în lume (satisfacerea nevoilor fireşti ale omului) şi față în faţă cu lumea (omul face ştiinţă, artă, filosofie). Dar, în esenţă,
omul este o fiinţă spirituală (duhovnicească).
Sunt energii necreate şi energii create de care omul se împărtăşeşte. Puntea care uneşte creatul cu necreatul este harul lui Dumnezeu.
Iată o altă realitate pe care educaţia seculară, autonomă şi autosuficientă, n-o cunoaşte sau o ignoră.
Energia raţională a omului are rolul de a cunoaşte lumea sensibilă şi pe cea creată. Mintea Îl cunoaşte pe Creator. Energia simţită în inimă ca legătură cu harul lui Dumnezeu, a fost numită de Sfinţii Părinţi minte.
A fi raţional înseamnă a înţelege simultan nu doar puterea raţiunii, ci şi limitele ei, şi anume limitele pe care ea şi le dă ca să-şi păstreze raţionalitatea.
A fi raţional mai înseamnă şi să ştii că ai şi alte energii decât raţiunea. Credinţa nu înseamnă să accept pueril ceea ce îmi spun alţii, ci să înţeleg că nu sunt numai raţiune, ci (mai ales) şi minte, energie creată care se împărtăşeşte de harul necreat al Celui în Care cred.
Prin raţiune, omul îşi clasifică experienţele duhovniceşti şi le descrie, cât se poate.
Omul deplin este acela care-şi cunoaşte darurile şi ierarhia lor, le cultivă înmulţindu-le, şi astfel ajunge la asemănarea cu Creatorul său.
Educaţia ar trebui să slujească darului şi chemării fiecăruia.
„Om este acela care îngăduie să fie îndreptat” (Sf. Antonie cel Mare)
În loc de concluzii
Adevărata învăţare constă în formarea unor capacităţi de observare şi experiment, de sensibilitate şi de intuiţie, de gândire, cunoaştere, înţelegere şi comportament atât în situaţii standard, cât şi în situaţii inedite.
Şcoala trebuie să dezvolte în elev nevoia de retrospectivă şi de perspectivă, nevoia de a ne nedumeri acolo unde anterior crezusem că ne-am lămurit; nevoia noastră de a înţelege, de a cunoaşte şi de a crea; nevoia de joc în procesul învăţării; dreptul de a greşi pentru a gândi pe cont propriu; nevoia de mirare, de ezitare, de contemplare, de poveste, de poezie, de încântare.
Nu doar să răspundă la întrebările altora, cum se întâmplă acum, ar trebui să fie menirea elevului, ci să fie educat şi stimulat să construiască întrebări (nevoia de curiozitate pentru a fi interesat să înveţe) şi să descopere că fiecare răspuns la o întrebare generează noi întrebări. De aceea, creaţia umană este inepuizabilă.
Să avem în vedere neîncetat principiul: „Când te ocupi de lucrurile urgente, să nu uiţi de lucrurile esențiale!”.
Esenţială este educarea caracterului şi a comportamentului personal, corelată cu educarea relaţiei cu aproapele (care, fiind diferit de tine, nu îţi este adversar). De asemenea, să nu uităm că adevărata învăţare se realizează numai în stare de relaxare şi bucurie. Iar bucuria este una dintre rodirile Duhului Sfânt în om. (Galateni 5, 22)
