Creația este un proces fundamental al vieții umane, iar materialul nevăzut din care suntem creați împrumută această sete nemijlocită de a crea concepte și de a le materializa într-o anumită formă, exprimată prin intermediul lumii înconjurătoare.
Unul dintre oamenii care au conștientizat importanța acestui act de creație pentru sufletul uman și care integrează o multitudine de forme de exprimare a creației umane în adevărate acte artistice care gravitează în jurul poeziei este Carmen Bodiu. Chemarea de poet vine cumva în prelungirea vocației de dascăl, iar integrarea artei poeziei cu alte manifestări ale creației în evenimente culturale de mare ținută se coagulează în momente care surprind frumusețea sufletului.
În completarea vieții de artist, Carmen Bodiu este director al Casei Corpului Didactic Bihor și are o fructoasă carieră de dascăl, inițiind elevii în tainele limbii și literaturii române.
Cine este Carmen Bodiu?
Carmen Bodiu este un om de educație, iar de-aici lista atributelor ar putea continua…Un om de cultură, pentru că educația înseamnă cultură, un om care trăiește în lumina cunoașterii, a credinței și a respectului adânc pentru semenii ei și pentru valorile dintotdeauna ale omenirii. Cred că nu poți transmite nimic dacă nu ai acel nous, care te reprezintă într-un domeniu, cred că nu poți fi dascăl, dacă nu ești tu însuți un model și mai cred, cu tărie, că nu poți fi om de educație dacă nu ești, prin natura ta, un iubitor de oameni.
Care au fost motivele care v-au determinat să deveniți dascăl?
Părinții mei au fost dascăli și pot să adaug fără modestie, reprezentativi pentru învățământul bihorean; unchiul meu este tot dascăl la Cluj Napoca, profesor de limba română, ca si mama mea, ca și mine…Aș putea spune că există o adevărată tradiție în familie și, cu siguranță un cult, pentru această profesie. Zâmbesc, amintindu-mi de anii copilăriei, când, fără să conștientizez la vremea aceea, jocurile, pe care le desfășuram, mă găseau tot în ipostaza dascălului. Pe de altă parte, și azi, în sala de clasă, după 27 de ani de învățământ, lumina ochilor mirați, ațintiți spre mine, îmi provoacă una dintre cele mai intense bucurii și provocări. Resorturile mele cele mai adânci se deșteaptă și, indiferent de stare, dispoziție sau context, sunt mereu gata de a oferi tot ce am mai bun, ca expertiză profesională și umană, acumulată în timp.
Ce proiecte de suflet ați avut până acum?
Unul dintre proiectele dragi, pe care le-am inițiat de cum am pășit la Casa Corpului Didactic Bihor, se leagă, bineînțeles, tot de profesia de dascăl. „Măria Sa, Dascălul” este un proiect de promovare a misiunii cadrului didactic în comunitate, prin premierea anual, în 5 octombrie, de ziua educației, a unui număr de cadre didactice pensionare, care s-au distins prin rezultate meritorii în învățământul bihorean. Proiectul se află la cea de a VII-a ediție și reunește într-o zi de sărbătoare, trecutul, prezentul și viitorul, în contextul educației bihorene, din care fac parte: cadre didactice preuniversitare și universitare, partenerii noștri de la Universitatea din Oradea, instituții deconcentrate, colaboratori ai programelor de formare, reprezentanții ai autorității locale și desigur părinți și elevi. Sper că va rămâne pe mapa de activități a Casei Corpului Didactic, pentru că mi-am dorit dintotdeauna, ca ziua educației să fie sărbătorită la ea acasă, în marea familie a cadrelor didactice. Un alt proiect de suflet, unul șoptit la lumina stelelor este poezia, proiect, pe care mi l-am împlinit prin editarea a două volume de versuri, semnate sub pseudonimul Carmen Sylvana. Dar o bucurie imensă și o adevărată sărbătoare a sufletului o reprezintă fiecare lansare de carte a colegilor mei, cadre didactice, poeți consacrați pe plan local, oameni de cultură din județul nostru. Mă implic temeinic, cu cea mai mare dăruire, în toate aceste manifestări, alături de echipa CCD Bihor.
Ce sentimente vă inundă în momentul în care mărturisiți valori, idei, principii prin creația dvs către public?
E un amalgam de trăiri, din cele mai frumoase și înălțătoare, iar bucuria împlinirii dobândește și alte nuanțe afective: de mulțumire și respect, pentru cei care mă ascultă, de prețuire și empatie pentru cei care înțeleg și se regăsesc în stările transmise prin versurile mele, de afecțiune, solidaritate, pentru toți cei care stăm împreună la masa cuvintelor, împărtășind idei, valori și hrănindu-ne din miezul lor cald și proaspăt.
Participați la numeroase activități culturale sau le organizați chiar dvs. Cât de importantă este cultura în viața cetății?
Cultura reprezintă factorul civilizator, progresul, știința, cunoașterea. Când spun cultură mă refer la toate valorile umanității, din toate domeniile, pe care timpul, cel mai drastic și obiectiv critic al nostru, le-a oferit girul permanenței. Omul evoluează apelând la modele, iar modelele culturale consacrate sunt cel mai bun exemplu; un pedagog fidel care a explorat înaintea ta un drum și care-ți oferă urme bătătorite prin efortul său asumat. Pe de altă parte, cultura, arta educă, fiindu-i recunoscută funcția moralizatoare. Sunt momente unice de trăire a emoției, care reunește oamenii, le deschide spiritul, îi apropie și îi înnobilează cu puterea simțirii frumosului din artă și a profunzimii „cugetării sacre”, cum spunea Mihai Eminescu. Referitor la rolul artei, trebuie să avem în vedere funcţia ei etică, ca o consecinţă a relaţiei dintre bine și frumos.
Din punctul dvs de vedere, cum se livrează cel mai bine un act artistic către spectator?
Orice act artistic trebuie prin natura sa, să impresioneze, să fie o sursă generatoare a emoției impersonale, care, așa cum spunea T. Maiorescu, să ne înalțe în sfera ficțiunii ideale. De aceea aș accentua latura spectaculară a oricărui act artistic, acea punere în valoare a creației, în momentul receptării, transmiterii ei. Academicianul Solomon Marcus vorbea, și câtă dreptate avea, despre educația ca spectacol, aptă a impresiona elevul și astfel, de a-i stârni curiozitatea și implicit motivația. Cred că acest concept, preluat din domeniul artelor trebuie să se regăsească, cu atât mai mult, la el acasă.
Mai sunt generațiile tinere cu sufletele aproape de cultură și spiritualitate?
Cu siguranță. Doar că trebuie găsite formele adecvate în care ei să se regăsească. Învățătura bună din trecut trebuie aplicată fericit la condițiile în care cresc și se dezvoltă generațiile noi. A ține pasul cu generațiile tinere înseamnă a-i înțelege și a-i ajuta în atingerea idealurilor proprii, născute organic din frământarea timpului. Pulsul tineretului este altul decât pe vremea noastră. La alte idealuri apare altă psihologie. Una din marile taine ale educației tinerilor este crearea condițiilor care să ducă la formarea personalității. Această personalitate nu poate fi însă formată, în nici un caz prin norme și prescripții aplicate mecanic și respectate fără nicio consimțire. Inițiativele pornite din rândurile lor trebuie văzute așa cum sunt, ca tendința spre ceva nou și mai bun. Văzute astfel, ele nici nu ne vor speria, nici nu vor avea consecințe dezastruoase pentru tineri sau pentru colectivitate. Doar e o lege a educației omului de a nu se mulțumi cu ceea ce a învățat de la vechii maeștri, ci, pornind de la ceea ce a învățat, să caute să gândească și să creeze el mai departe. Generozitatea e izvorâtă din siguranță și bunătate. Iată de ce educația trebuie să năzuiască în același timp spre formarea nu numai de buni profesioniști, ci și de oameni generoși, cinstiți, pătrunși de un înalt simț moral. Convingerea mea este că, fără suportul moral al spiritualității, cariera noastră atât de grandioasă, dar totuși atât de dificilă, devine penibilă. Să revenim, deci, cu mâinile încărcate de darurile tehnicii, în sanctuarul spiritualității, unde vom regăsi generozitatea, abnegația, compasiunea, căldura umană și dăruirea de sine a profesiunii noastre, pentru a le putea transmite tinerilor.
Care credeți că sunt cele mai importante valori pe care noi le numim creștine și pe care le punem la baza educației umane?
Credința, în noi, în ceea ce facem, convingerea că totul are un sens, Speranța că nu zădărnicim pe acest pământ și Iubirea, acel gând neobosit pe care trebuie să-l îndreptăm constant spre semenii noștri.
Cum putem proteja spiritul valorilor creștine în care ne-am format ca popor și care ne-a dat o identitate națională?
Educația ne oferă, în acest sens, foarte multe pârghii. Nu trebuie, ca și cadru didactic, să ai o specialitate anume, ca să le vorbești elevilor despre cultura acestui popor, apreciată și recunoscută în universalitate, despre valorile românești care au sporit patrimoniul spiritual al umanității cu nume reprezentative ca Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, Panait Istrati, Basarab Nicolescu, Ovidiu Drimba, Emil Cioran și mulți alții. Metodele sunt la îndemâna noastră; de la vizitarea unui muzeu, a unei case memoriale, a oricăror vestigii istorice- culturale până la un proiect interdisciplinar, în care elevii să exploreze, să identifice și să prezinte elementele specifice de identitate culturală, avem o multitudine de posibilități. Să nu uităm limba română, elementul esențial de conservare a etnicității, de la grija pentru exprimarea orală și scrisă, până la responsabilitatea asumată a cultivării ei. Important este să trezim în elevi, viitori cetățeni de mâine, sentimentul conștiinței naționale și mândria apartenenței etnice, iar acesta se poate face apelând la istorie, pentru descendența strălucită și trecutul glorios al acestui popor, la geografie pentru frumusețile și bogățiilor ei naturale; să nu uităm literatura, folclorul, tradițiile populare și religioase. Chiar dacă pe alocuri, programa este deficitară, elementele care țin de specificul nostru național se pot cultiva, în cadrul programului Școala altfel, noi, cadrele didactice, fiind primele chemate, în scopul protejării valorilor spirituale ale acestui popor.
Are Cuvântul capacitatea să creeze personalități, idei, valori?
Oh, da! Cuvântul rămâne ceea ce a fost de la Începuturi, materia primordială a actului demiurgic, forța de plăsmuire a lumilor în devenire. Forța sa creatoare, reperabilă prin puterea de seducție asupra ascultătorilor, nu se manifestă doar pe tărâmul poeziei, al artelor și al culturii, ci în cadrul oricărui domeniu de activitate. Cuvântul dă valoare celui care îl utilizează cu măiestrie și artă, îi atribuie cea mai fidelă carte de vizită, dar îl și obligă. Căci capacitatea de utilizare a Cuvântului, nu înseamnă doar aptitudini lingvistice, de comunicare a unui mesaj, și de exprimare a sinelui, ci înseamnă, în primul rând cunoaștere. Să ne gândim că toți marii oratori ai antichității au fost, într-un anume sens înțelepți, iar unii dintre ei conducători de mase. Nici nu se putea altfel. Cuvântul înseamnă reprezentare, impunere, dar și formare. Cu cât paideia noastră, în sensul filozofiei de viață, de cunoaștere și ideal, este mai solidă, cu atât exprimarea noastră va fi mai nuanțată, mai bogată, mai seducătoare și persuasivă.
Care credeți că sunt valorile creștine care stau la baza educației?
Când mă gândesc la valorile creștine, primul cuvânt care-mi vine în minte este Iubirea, iubirea față de semeni, în sens de altruism, solidaritate, sprijin și susținere a valorilor consacrate ale omenirii, de Bine, Frumos și Adevăr. Dar pentru că „omul e sub vremuri, (Miron Costin), după cum spunea cronicarul, și cuvintele își adaptează și ele sensul, am să spun Respect, noțiune care înglobează ideea de iubire. Nu poți să te respecți pe tine ca persoană, dacă nu te iubești, în sensul construirii unei stime de sine aptă să-ți confere disponibilitatea de a respecta valorile, ideile, principiile semenilor tăi. Elevii trebuie să învețe să fie responsabili pentru propria lor devenire, să aibă cultul muncii, să manifeste auto-control în orice situație, compasiune, recunoștință, onestitate, perseverență, modestie, loialitate și mai ales, credință.
Se spune că primele școli s-au construit ca așezăminte pe lângă biserici. Mai are vreun rol în ziua de astăzi prezența spiritualității în educație?
Cu siguranță, chiar dacă nu în forma sub care s-a manifestat în trecut. Deși să nu uităm existența școlilor confesionale, aflate sub patronatul spiritual al bisericilor, de un anumit cult, care au reușit să impună performanța în rândul elevilor prin dezvoltarea spiritului școlii, în lumina credinței. Să nu uităm de importanța culturii organizaționale în viața unei școli, iar asta înseamnă spiritualitate. Să ținem cont de faptul că, de câțiva ani încoace, în educația adulților, se manifestă predilecția organizării programelor de formare, e adevărat, a celor cu un număr restrâns de ore, în domeniul informal, iar printre cele mai solicitate locații sunt complexele monahale care oferă posibilități de cazare. Deci, nevoia de spiritualitate există, ca și nevoia de sens a omului modern, doar trebuie găsite în mod adecvat formele sub care ea poate fi inclusă în sistemul de educație. Să nu uităm că excelența, în educație, înseamnă acord fin între viziune și cultură organizațională.
Cum le putem arăta celorlalți puterea valorilor în care credem?
Cred că nu trebuie să facem nici un efort pentru asta. E ca și cum un om ar trebui să spună cine este. Dacă trebuie să spui cine ești, înseamnă că nu ești nimic din tot ce vrei să dovedești. Cred că trebuie doar să avem curajul de a fi noi înșine în orice situație, iar oamenii ne vor percepe așa cum suntem. Cel mai bine în locul nostru vorbesc faptele, ideile nobile susținute prin muncă, devotament și dăruire, respectarea principiilor în relațiile interumane personale și profesionale, întemeiate în spiritul acelorași convingeri. Sunt convinsă că în orice domeniu de activitate, consecvența, în sensul impunerii și respectării valorilor în care credem, vor da rezultate, care vorbesc de la sine, fără a fi nevoie de nimic altceva.
Putem vorbi despre o creație a spiritului în educație?
Cu siguranță! Omul, prin natura sa, este un creator. Cadrul didactic, care este o ființă culturală și implicit deschisă spiritualității, nu face excepție. Am întâlnit colegi, e adevărat cu o anumită experiență profesională, care au devenit creatori de curriculum sau inovatori în contextul adecvării metodelor de predare sau a ritmului de învățare individuală sau în domeniul extracurricular; inventivitatea lor a generat o multitudine de exemple de bună practică. Ele doar trebuie împărtășite pentru a crea o anumită cultură educațională, care este foarte importantă pentru asigurarea calității, și mai ales pentru îndrumarea colegilor mai tineri, lipsiți de experiență. Cred că în lumina cunoașterii și a expertizei acumulate, orice cadru didactic poate deveni creator de educație.
Care sunt valorile pe care le puneți la loc de cinste în procesul dvs de creație?
Orice act de creație este în primul rând un act de iubire. Un produs al creației reprezintă o hrană spirituală, un gest de dăruire a unui prea plin de cuget și simțire. Cuvântul are gustul și mirosul pâinii proaspete. E o alchimie magică sau, mai bine zis, un proces sacru, în care se amestecă și se decantează ulterior mai multe valori: sinceritatea, credința, naturalețea, respectul pentru Om și pentru Cuvântul scris, conștiința actului de creație înțeles ca valoare intelectuală, curajul de a fi tu însuți etc.
Cât este rațional și cât este credință în procesul creativ?
Nu aș putea cuantifica; de fapt nu m-am gândit niciodată la acest raport. Gândindu-mă la procesul creației, îmi vine în minte versul arghezian „slova de foc și slova făurită/împerecheate-n carte se mărită”, în sensul dezvăluirii simbiozei trudă/inspirație în meșteșugul tainic al potrivirii cuvintelor. În antichitate, știm că poeții erau reprezentați, ca fiind orbi, prin ei glăsuind muza, deseori invocată. Mai aproape de noi, în timp, sunt alte mărturisiri. Pentru Liviu Rebreanu, de exemplu, procesul creației era unul istovitor, asumat, pe timpul nopții, iar dimineața îl găsea deseori în fața paginii albe. E o luptă cu sinele scindat în nevoia de a crea, resimțită ca eliberare și neputința, strădania de a găsi forma cea mai potrivită de întrupare a ideii. Cred că orice act de creație e o comunicare cu divinitatea, cu sacrul din noi, în sensul reiterării motivului biblic: „după chipul și asemănarea Sa.”
Este creația o mărturisire?
Absolut, fie în mod conștient, asumat, fie inconștient, involuntar. Tot ce este rezultat al spiritului omenesc, deci creația, reprezintă oglinda cea mai fidelă a eu-lui nostru sideral; ea vorbește despre noi, dezvăluindu-ne personalitatea, viziunea, ideologia formată în spiritul unei mișcări sau a unui curent artistic, nivelul de cultură și educație etc. E adevărat că, în procesul creației, omul este tributar modelelor, până la un punct, când devine el însuși, dar până și îmbrățișarea anumitor modele spune ceva despre creator, despre percepția sa asupra valorilor, despre identitatea sa culturală. Pe de altă parte, așa cum am mai spus, actul creației înseamnă eliberare, arta, indiferent de forma ei, fiind o confesiune.
