Blog

Blog
Începutul unui nou an școlar

Începutul unui nou an școlar

Articole

Emoțiile unui nou început, un soare blând de toamnă, buchete frumoase de flori, întâlniri noi și vechi, prilej de primit manuale școlare – astea sunt câteva dintre instanțele cu care mă confruntam când, nu demult, începeam un nou an școlar. Mi-au plăcut dintotdeauna emoțiile și freamătul cu care întâmpinam prima zi de școală, spiritul de comuniune din curtea școlii, unde toată suflarea școlii se aduna, fiecare mai îmbogățit cu experiență, mai trist, mai bine-dispus sau mai „boboc”.

Farmecul primei zile de școală dintr-un nou an școlar nu s-a pierdut nici în ziua de astăzi. Pe lângă legăturile sociale, fie ele noi sau pur și simplu reînnoite, școala a reprezentat întotdeauna un sistem puternic de transmitere a valorilor, chiar dacă vor fi fost ele mai mult sau mai puțin afectate de angrenajul social, economic sau financiar. Nu degeaba ne amintim bucuros de răbdătorul prof de matematică, de profa curajoasă de română sau de învățătoarea din clasele primare.

Prilejul începutului unui nou an școlar este unul de bun început pentru construcția unui viitor trainic, bazat pe educație. Cu acest prilej, le dorim și noi profesorilor și elevilor, deopotrivă, un an școlar plin de reușite, de baftă la examenele care îi așteaptă, de prietenii sincere, de răbdare în fața încercărilor și, cel mai important, de bucuria cunoașterii și a înțelepciunii.

Pentru că, nu uitați: Prin educație, totul este posibil!

Un început bun

Un început bun

Articole

Prima zi calendaristică a lunii septembrie ne aduce o nostalgie a verii ce a trecut, a vacanțelor frumoase, a concediilor încărcate de relaxare. Tânjind parcă după răsfățul brizelor în diminețile înviorătoare, după o lăfăială golănească într-o baie de soare sau un binemeritat scăldat în piscine, ne adunăm ca dintr-o lungă destindere, ne recalibrăm mintea pe ce avem de făcut, încă zburătăcind câteva clipe cu gândul pe la serile lungi de vară, nopțile pierdute pe la terase, zilele care nu mai aveau sfârșit.

În mod tradițional, toamna e sezonul în care facem un pre-bilanț al rezultatelor anuale. În cursul anului agricol, primele instanțe ale toamnei înseamnă un calcul scurt al rodniciei pământului și al vredniciei agricultorului. Cămările orășenilor și beciurile de pe la țară încep să se umple cu zacuscă, dulceață sau bulion. La orizont se simte miros de nuci aromate, must proaspăt și dovleac rumenit. Gospodarii se pregătesc, prevăzător, însă și pentru rodnicia anului care urmează.

Numărăm acum roadele materiale. Socotim contabilicește bănuții, previzionăm un an potrivit strădaniei noastre. Ne măsurăm eficiența, contabilizăm orele investite în eforturi planificate cu cap. Involuntar sau conștient, odată cu această numărătoare facem și o reclasificare a sertărașelor noastre neuronale. Mai pe înțelesul tuturor, ne facem curățenie în minți și, după scurte clipe de nostalgie, punem amintirile din vacanță în albume, zâmbete necunoscute prinse fugitiv în pliurile cerebrale, frumusețea locurilor și a oamenilor în sinapsele neuronilor. Întipărim iubirile de vară în inimi, stocăm cu fidelitate momentele cu oameni frumoși, înregistrăm pe benzi nevăzute discuții din prea-plinul inimilor. Salvăm cu responsabilitate pe suporturi invizibile de stocare ce-am muncit cu plăcere și continuăm simplu, cu responsabilitate.

Întâmplător sau nu, în timp ce pe ogoarele întinse oamenii seamănă grâul pâinii, printre băncile școlii se fac ultimele pregătiri pentru un nou început de an școlar. Fie că sunt experimentați sau novici, mai timizi sau încrezători în sine, profesorii încep să semene, ca într-o ciclicitate firească, grâul înțelepciunii în mințile crude ale tinerilor. Trecând de discuția interminabilă cu privire la condițiile materiale ale școlilor, de ale căror lacune suntem perfect conștienți, sau de lipsurile organizaționale și motivaționale, faptul de a sădi cu responsabilitate și precizie de chirurg scântei de înțelepciune și empatie în cugetele necoapte ale tinerilor rămâne de departe miezul sistemului educațional. Faptul, de altfel rușinos, de a realiza educația în condiții nu tocmai propice sporește importanța devotamentului și efortului acestora.

Lucrurile își vor găsi o rezolvare în momentul în care fiecare dintre noi, realizând importanța acțiunilor individuale, vom înțelege că suntem responsabili în parte pentru succesul unei acțiuni comune, cum este procesul educațional. Adăugând un pic de tact și un simț de seriozitate dozat cât să nu devenim scorțoși, o doză de credință, socoteală deșteaptă și plusând cu efortul pe care îl vom depune vom vedea că lucrurile se vor îndrepta spre o direcție de dezvoltare firească.

Să punem, deci, început bun unui nou an rodnic!

Neliniștea cea bună

Neliniștea cea bună

Articole

Probabil știți binecunoscuta poveste despre râul care s-a gândit că a obosit de atâta alergat printre câmpii întinse și munți falnici și s-a hotărât să se odihnească. Decizia lui a fost însă una cel puțin ciudată: această oprire nu a făcut decât să îl umple de miasme, schimbându-i luciul și claritatea cu o pătură groasă de mătasea-broaștei.

Ați văzut cum ruginește fierul când este lăsat să stea degeaba și să nu folosească la nimic?

De multe ori, am experimentat pe propria piele griparea, încremenirea într-o situație care nu mi-a fost folositoare. De multe ori, am experimentat o anume lipsă de vioiciune care duce, încet, spre plafonare. De multe ori, și cred că sunteți de acord cu mine, ajungem la momente în viață când nimerim într-un loc (psihologic) călduț, ne reducem din viteză și ne e bine. Stând însă mult într-o anume stare mentală păguboasă, ne acoperim (metaforic vorbind) de o anume zgură care ne îngreunează, într-un mod asemăntor cu reziduurile chimice care se depun încet peste clădirile din preajma unei fabrici.

Iar acest status, odată prelungit, facilitează intrarea într-un cerc vicios de unde cu greu mai putem ieși. Ajungem la obiceiuri de rutină, ne gripăm într-o formă care nu ne avantajează în niciun fel și din care ne pierdem strălucirea, creativitatea și culoarea. Devenim crispați, anxioși, pierduți și ne enervăm mult mai repede, obosim din nimicuri și ne pierdem luciditatea asupra lucrurilor. Stresul crește, relațiile ruginesc, gândurile oxidează. Ne complacem într-o comoditate și, încet-încet, ne pierdem curajul în fața celor mai mici riscuri. Practic, rămânem într-o căsuță sigură, ne închidem cutia și nu mai ieșim din ea.

Singura soluție de ieșire din acest cerc vicios este dinamismul. Iar acest dinamism vine însoțit de o voință care cere forța de a rupe acest cerc vicios. Forță care are origine divină și în care trebuie să credem. Forța aceasta e dublată de motivația de a ne dezvolta, de a ne dezvolta din punct de vedere sufletesc.

E greu să ne schimbăm, dar nu imposibil. Unul din răspunsurile la această situație este educația. Pe scurt, ne dinamizăm prin formarea continuă, cunoașterea tainelor lumii, curiozitatea inocentă a copiilor, vederea lucrurilor din perspective diverse, învățarea prin descoperire. Ne scuturăm de zgură prin faptul că ne ascuțim simțurile, ne finisăm simțul de responsabilitate, renunțăm la tot felul de etichetări către alții, ajungem la o capacitate optimă de muncă, ne împuternicim credința, ne sporim iubirea față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de lume. Și, ca această dinamizare să fie completă, ne punem în mișcare și în sens propriu: facem un sport, alergăm în parc sau pur și simplu redescoperim mersul pe jos.

Ca o încredințare a celor spuse, și ca o descrețire a frunților și un zâmbet în colțul gurii, și în informatică dinamismul e de bun augur. Structurile dinamice sunt mai rapide și consumă mai puțină memorie.

La final, trebuie spus că și dinamismul trebuie dozat. Pentru că, până la urmă, odihna are un rol exterm de important: ne revitalizează neuronii și ne pune un pic pe pauză, să luăm o gură de oxigen, să respirăm adânc și să ne reîncărcăm bateriile. Practic, și aici e nevoie de discernământ. Pentru că, la fel ca în toate situațiile, calea împărătească, calea de mijloc este cea optimă pentru fiecare dintre noi.

Să fiți dinamici!

Conectați permanent

Conectați permanent

Articole

Depindem unii de alții într-un fel pe care nu îl percepem decât în foarte mică măsură.

Unul dintre cele mai importante proiecte pe care le-am făcut cu plăcere la facultate a fost studiul rețelei de întreprinderi dintr-o anume zonă geografică. Dincolo de caracterul puternic mercantil al temei, sensul mai profund și oarecum subtil al proiectului duce la ideea de networking. În același sens, unul dintre flash-urile de experiență din facultate, date de profesori pe marginea unui curs, este acela că o companie nu poate exista fără trei surse de capital. Ei bine, unul dintre ele este cel relațional. Faceți o analogie, păstrând totuși limitele, între o companie și cariera unei persoane. Ajungem, iată, din nou la networking.

E scris în codul nostru genetic să nu putem sta singuri. Poate pentru că e o genă mai năzbâtioasă acolo, genă care e din cale-afară de sociabilă. Trecând, însă, de determinismul fizic, licăririle care ies atunci când oameni noi se cunosc sunt dopamină pură pentru minte și inimă. Comuniunea a două sau mai multe suflete e ca magnetul în apropierea unui fir încărcat cu electricitate: generează o forță de zeci, poate sute de mii de ori mai mare decât forța inițială a fiecăruia luată separat. Și-apoi, în fața cui să te mai dai mare cu reușitele tale, dacă nu în fața prietenilor tăi?

Dacă ați aruncat vreodată un ochi pe vreun curs de economie, ați observat probabil că întreprinderile sunt într-o permanentă relație unele cu altele pe o platformă netangibilă numită piață. Legăturile nu sunt vizibile, dar ele există cu adevărat. Iar întreprinderile formează rețele, care formează baza sistemului economic al unei țări.

De altfel, ați observat că unul dintre capitalurile noastre vitale pentru succesul personal sau profesional este acela relațional. Cu cât știi mai multe persoane, cu atât ești mai câștigat. Credeți că vorbim de sistemul nostru de pile? Nu. Acela este cel mult o simulare de networking. Aici nu vorbim de cunoștințe sau pile, ci cu adevărat de oameni care pot da o mână de ajutor în acțiunile pe care le întreprindem.

Oamenii au interacționat de când există terra nostra. Simpla idee că mai există alte miliarde de oameni este deja o premisă a creării unei rețele. Infrastructura există; fie că relația are caracteristici de „nu-pot-să-trăiesc-fără-tine”, „mi-ești-indiferent”, „hai-să-facem-un-lucru-frumos-și-util”, „ești-fanul-meu”, „ce-cute-e-ăsta-mic”, „suntem-o-echipă” sau pur și simplu de „eu-îți-dau-tu-îmi-dai”.

Iar timpurile zilelor noastre ne-au adus o interconectivitate permanentă.

Dezvoltarea tehnologiei nu a făcut decât ceea ce face gazul când îl arunci în foc: a generat posibilități imense de conectivitate cu oameni de la capătul celălalt al lumii. Azi, pot fi miliarde (de fapt, matematic vorbind, combinări de 7 miliarde luate câte 7 miliarde) de rețele: ne-am dezvoltat fulminant capacitatea de networking și ne-am transformat într-un fel de Homo conectatus.

Hai să le luăm pe rând. Pe plan profesional, reușita depinde oarecum de șefu’ și de gașca de colegi. Ne facem rețele de prieteni care, datorită facilităților date de tehnologie, se trezesc la un simplu bipăit și interacționează din vârful degetelor cu lumea întreagă. Și-atunci, mai putem spune că suntem singuri? Putem, doar într-un anume sens, în care digitalizarea forțată sau tehnologizarea excesivă cibernetizează aceste rețele.

Aici intervine calitatea acestui networking. Calitatea rezidă din simplul fapt de a rămâne cu prieteni și atunci când bateria se descarcă și cade curentul. Este faptul de a-ți găsi ecou în ceilalți și atunci când timpurile-s mai potrivnice. Ai un networking de calitate atunci când îți deschizi inima fără ca mai apoi să rămâi cu amărăciunea-n artere. Ca atunci când îți rupi bucăți din tine și știi că ele mijlocesc alinarea celorlalți fără a fi irosite.

Și-atunci, te gândești, cum ar fi… Cum ar fi ca acest networking personal să se activeze spre întrajutorare? Ca și când acest capital relațional să fie folosit pentru a ajuta un om în nevoie, un copil căruia școala îi e inacesibilă sau un prieten care are nevoie de încredere și sprijin emoțional…

Fie că vrem, fie că nu avem încotro, rămânem în sfera relațiilor personale. Atunci, măcar să le facem unele strașnice. De-asta, vă doresc un networking de calitate!

Despre bani şi educaţie

Evenimente

Fie că dorim, fie că suntem obligați, banii fac parte din viața noastră.

Cum îi obținem? Cum îi gestionăm? Cum să-i investim? Sunt întrebări la care, de multe ori, nu prea avem un răspuns sigur. Ni se întâmplă foarte des să ne obsedeze gândul banilor.

Una din soluțiile care fundamentează un comportament echilibrat față de problema banilor pe termen scurt, mediu și lung o reprezintă educația financiară. Cu alte cuvinte, îi învățăm pe copiii noștri să aibă o atitudine potrivită față de obținerea și gestionarea resurselor financiare.

De ce trebuie să facem educație financiară?

În primul rând, educația financiară cultivă aptitudini care vor fi folositoare adultului de mai târziu pentru un comportament responsabil din punct de vedere financiar. Va ști, printre altele, că banii se fac prin muncă și că pentru fiecare produs se consumă niște resurse. Va înțelege modul de calcul al prețului unui produs și modul în care se structurează o firmă.

În al doilea rând, le transmitem copiilor noștri informații de bază care îi ajută să înțeleagă mai bine fenomenele care stau la baza economiei și a sistemului financiar. Astfel, ei vor ști lucruri care îi vor ajuta să se adapteze și să-și formeze o cultură a cauzelor și efectelor, a soluțiilor și a gestiunii elementelor legate de bani.

În al treilea rând, educația financiară creează un puternic element al personalității care îi ajută pe copii să-și formeze o cultură antreprenorială. Le va fi mai ușor să-și înființeze o afacere proprie. Pentru că una din cele mai riscante, dar sigure căi de a transforma banii într-un mijloc și nu un scop este antreprenoriatul. Frumusețea acestei modalități de trai este faptul că se pot obține bani fructificând talentele și transformându-le în rezultate utile pentru societate. 3 în 1. Nu-i rău, nu?

Pentru că, pentru a fi antreprenor, e nevoie de mai mult decât de o caracteristică. Trebuie să existe pe undeva un pachet de abilități-cheie și un anume tip de caracter. Dacă unele vin la pachet cu zestrea genetică, pe altele trebuie să le exersăm. Nu mai vorbim că fundația solidă a unui antreprenor eficient trebuie să conțină și cunoștințe de economie, psihologie, matematică și altele.

Școala românească a înțeles într-o anume măsură importanța acestui tip de educație. Astfel, lucrurile încep să se miște, în sensul în care educația financiară este, deocamdată, materie opțională în ciclul primar.

Și echipa managerială a Inspectoratului Școlar General Vâlcea a înțeles importanța acestui fenomen și a organizat, la începutul lunii mai, la inițiativa inspectorului general, prof. drd. Andra Bică, cea de-a doua ediție a Simpozionului Național „Cultură și educație antreprenorială, o perspectivă europeană”.

page13223653_10205712714491674_1593284908_o

Asociația Proeuro-Cons este interesată, prin însăși natura activității sale, să încurajeze acest tip de evenimente, colaborând eficient cu inițiatorii unor astfel de inițiative. Această colaborare a fost evidențiată prin prezența la acest eveniment a directorului executiv, Cătălina Dan, Asociația arătându-și, în acest fel, sprijinul pentru păstrarea continuității acestui eveniment și subliniindu-i importanța în cadrul activităților de acest gen.

Acesta este un exemplu de definire a importanței educației financiare în viața noastră. E un motiv pentru care trebuie să începem cumva să schimbăm mentalitatea de la zero. Poate că și nouă, ca adulți, ne-ar trebui un fel de educație antreprenorială. Pentru ca, în cele din urmă, să ne responsabilizăm cumva și din punctul de vedere al banilor.

De ce să integrăm tehnologia în educație (I)

Articole

IT.jpgTehnologia ca asistent al profesorului

O puteți numi cum doriți: intruziune, introducere, integrare. O vedem blendându-se în toate aspectele vieții noastre, în fiecare zi, exact așa cum apa umple orice spațiu liber, nișă, cavitate, rost. O știm sub diverse denumiri: smartphone, laptop, aplicații mobile, Internet of Things, nanoboți, megabiți pe secundă. Se dezvoltă sub ochii noștri. E vorba de tehnologie și e un trend pe care îl putem ține destul de greu sub control.

Începem astăzi o serie de articole care tratează o temă destul de delicată în spațiul educațional: e oare bine să folosim instrumente inovative, inspirate din tehnologia informației, în procesul educației? Miza e mare, practic e în joc viitorul societății umane. Cu alte cuvinte, cum ar zice englezu’, is it safe? Is it sound?

Ei bine, ca orice idee controversată, ideea de tehnologie în educație are adepți și contestatari. Înainte, însă, de a emite o idee, ar fi de bun simț să înțelegem mecanismele care se desfășoară în cadrul ideii de integrare a tehnologiei în educație. Deci, ce înseamnă tehnologie? Și, mai ales, de ce o integrăm în educație? Și, dacă o integrăm, cum facem?

Înainte de toate, ar trebui să spunem că tehnologia nu e formată doar din totalitatea device-urilor pe care le folosim ca să ne justificăm comoditatea, ci este și un tip de comportament, practic, instalat (ca să folosim un termen tehnic) la nivel mental.

Luăm un exemplu. Imaginați-vă, ca elevi, că, într-o frumoasă zi, în locul profesorului este introdus un sistem automat de predare. Strategii eficiente, învățare rapidă, interacțiune umană zero, empatie nici atât. Brusc, ziua parcă nu mai pare așa frumoasă.

Sau. Imaginați-vă că sistemul de învățare ar implica folosirea exclusivă a computerului în cadrul învățării. Ar cam dispărea scrisul, atenția și concentrarea ar cam scădea, ar crește vânzările la ochelari și așa mai departe. Nu se vede prea bine, nu?

Tehnologia este sau trebuie să rămână, cel puțin pentru epoca noastră, un adjuvant pentru educație. Un fel de catalizator în reacția chimică a formării personalității umane.

În primul rând, pentru că și tehnologia are limitările ei. Abilități sociale ca empatia, răbdarea sau asertivitatea, abilitățile practice, meșteșugărești sau creativitatea nu pot fi dezvoltate decât în foarte mică măsură cu ajutorul tehnologiei. De bază rămân aici interacțiunile sociale și geniul uman. Oldies, but goldies.

În al doilea rând, pentru că efectele integrării forțate și excesive a tehnologiei în educație sunt un pic cam nesigure. Încă nu se știe în totalitate unde pot să intervină în dezvoltarea personalității umane. Și cu ce intensitate. De aceea, zice românu’, să suflăm și-n iaurt.

Și-atunci veți zice: bine, păi, dacă treaba cam scârțâie, de ce să intervenim cu lucrurile astea?

Ei, lucrurile nu sunt chiar în alb și negru.

Să luăm un exemplu practic. Un profesor are la dispoziție 100 de întrebări, acumulate de-a lungul unei perioade, din care poate alege și trebuie să aleagă 30 de întrebări pentru un test. Alegerea lor ține cont de mai multe restricții (grad de dificultate, întrebări cu un anumit subiect etc.). 100 nu este un număr foarte mare și alegerea se face destul de repede. Imaginați-vă, însă, că acest număr ajunge la 10 000. La 100 000. Brusc, problema cam ia proporții.

Să ne amintim și de bătrânul videoproiector, care a servit deja niște generații (și de profesori, și de învățăcei) și care chiar e de un real folos. Mai intervin aici și platformele de comunicare on-line, care compensează activitatea de la cursuri. În ultimă instanță , amintim de programare, care, odată introdusă în programă, le dezvoltă abilități specifice învățăceilor și le creează un sistem de gândire structurată, care e de folos în toate situațiile cotidiene.

Și mai e un lucru. Ar fi interesant ca tehnologia să furnizeze instrumente, modele și materiale, să faciliteze crearea unui sistem de realizare de planificări, metodologii, teste pe care profesorul să le folosească în cadrul predării. Astfel, eliberat de poverile formale date de chestiuni organizatorice și birocratice, profesorul să se poată concentra strict pe formarea, educarea, modelarea caracterelor și personalităților învățăceilor.

Deci, de ce e bine să folosim tehnologia în educație?

Pentru că e un asistent bun. Pentru că poate muta atenția profesorului către formarea elevilor săi. Pentru că este un generator de metode și tehnici care ajută în procesul educației. Pentru că vine în completarea activității la cursuri. Pentru că, direcționată corect, dezvoltă gândirea și abilitățile tehnice.

În ultimă instanță, totul se reduce la echilibru. Atâta timp cât tehnologia nu devine mai smart ca noi (inclusiv emoțional), suntem pe linia de plutire. Pentru că interacțiunea umană nu va putea fi înlocuită de niciun sistem tehnologic. Pentru că, în imperfecțiunea sa, omul e cel mai nimerit să transmită idei, noțiuni și experiență celor de-o natură cu a lui.

Cel puțin, asta-i părerea noastră. Voi ce credeți?

Oratio, orationes

Articole

Picture1

Salutare tuturor!

Țin minte cu nostalgie primele mele prezentări în public. Bine, poate în sensul în care o simplă prezență în fața auditoriului se poate numi discurs în fața publicului. În cuvinte scurte, o să o descriu cam așa: știi că ai memorie, dar uiți unde ai pus-o. Despre emoții nu prea mai vorbim, că nu are rost. Bine că publicul, îngăduitor de altfel, a trecut cu vederea discursul meu sublim, dar inexistent.

Prima experiență de genul ăsta e indescriptibilă. Dar cu experiența asta se începe. Dacă formarea e rețeaua de șosele dintr-un oraș, a învăța să vorbești în public e un bulevard. Mare, frumos, luminos, care se construiește pavelă cu pavelă. Din propriile experiențe, pot să spun că, foarte repede, după primele semi-eșecuri, vine plăcerea nemijlocită de a vorbi în public. E ca și cum într-un ambalaj dezgustător rău de tot descoperi cea mai mirobolantă, delicioasă, unică prăjiturică de ciocolată cremoasă cu lapte.

Bineînțeles că nu putem ține un discurs la nivel academic din prima. Încercările sunt multe, prilejurile și mai multe, pregătirea se perfecționează.

Și, dacă vă întrebați de ce vorbim în public, … păi, … motivele sunt nenumărate. Ideea generală este că, atunci când ții un discurs, nu vorbești așa, în doru’ lelii. Trebuie să vorbești despre ceva. Trebuie ca, prin ceea ce spui, să încerci să aduci ceva nou și benefic celorlalți.

Deci…

A vorbi în public este un lucru frumos. E o experiență nouă. Sentimentul pe care îl simți, chiar dacă nu e suprem, e unul plăcut. Cunoști oameni noi și le împărtășești și altora din experiența ta.

A vorbi în public este un lucru necesar. Sunt situații în care trebuie să ții un discurs. Fie că publicul tău e un angajator, fie că trebuie să prezinți un proiect, fie că scrii pe un blog sau te oprește un intervievator pe stradă, vorbitul în public te scoate din situații dubioase.

A vorbi în public este un factor motivant. Un flux al ideilor bine pregătit, niște emoții bine gestionate, tehnici oratorice puse la punct și simțul dozat al umorului sunt ingrediente ale succesului unei intervenții în public. Iar aplauzele de la sfârșit, noile prietenii care se leagă și interacțiunile care se realizează te determină să devii mai bun.

A vorbi în public te formează. Fiecare prilej de a vorbi în public te îmbunătățește. Vocabularul se îmbogățește și managementul emoțiilor devine mai eficient.

Vorbitul în public nu trebuie să fie o frică, iar cu timpul devine o artă.

Alergând

Articole

DSC01947

Căutăm.

În fiecare moment al existenței, căutăm fericirea. Alergăm după ea. Sprintăm. 100 de metri garduri. Maraton? Poate unii chiar o numim o plimbare. Fiecare o numește cum dorește. Iar fericirea o compatibilizăm cu diverse chestii. Aur, mașini, bani, formare continuă, educație, fericirea celorlalți, zâmbete, prietenii solide și sincere.

„În căutarea fericirii” e un status pe care îl putem afișa cu toții, fără rezerve, pe paginile noastre personale (nu de Facebook) ale vieții. Căutăm fericirea în sensuri pe care nu le știm sau nici nu le intuim. E un instinct învățat. Filmul omonim, pe care poate toți dintre noi l-am vizionat, e o metaforă excelentă pentru alergarea noastră de fiecare zi. Practic, senzația personală pe care mi-a dat-o a fost de alergare continuă. Tot filmul a fost o cursă continuă, cu sufletul la gură. Spre un anume țel.

Ei, cam așa stau lucrurile și cu fiecare dintre noi. Fie că ne dăm seama sau nu, alergăm asimptotic spre ceva. Acum, fie că alergarea asta o simțim ca pe o plimbare lentă în zefirul somnoros al primăverii, fie că ne optimizăm fiecare respiro și căutăm fiecare resursă a musculaturii sufletești, asta depinde de fiecare. Dacă voința de învingător e mai puternică, dacă strategia e altfel, fie în sprinturi, á la Husain Bolt, fie sub forma unui maraton, cu resurse dozate, depinde de structura personalității fiecăruia.

Iar căutarea presupune formare.

Ideea nu e neapărat de atingerea și găsirea a ceva, ci de modul în care această alergare este parcursă. E o nuanță fină aici, e vorba de o alergare întru ceva și nu neapărat spre ceva. Personal, în paralela cu filmul menționat mai sus, e vorba de sudarea relațiilor, de întărirea legăturilor, de reconfirmarea statutului de ființă umană. Pentru că, până la urmă, nu e vorba de atingerea a ceva, ci e o căutare continuă. Iar în cadrul acestei căutări ne perfecționăm pe noi înșine. Ne educăm prin noi și cu ajutorul celorlalți.

Hadeți să o facem o căutare frumoasă și echilibrată. O formare solidă. Fără extenuare. Fără ochelari de cal.

Iar pe parcurs să luăm niște momente de respiro. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru talentele noastre. Să mai privim o floricică care crește, să mai auzim o vrăbiuță cum ciripește. Să ascultăm copacii înflorind primăvara și să gustăm perfecțiunea fulgilor de zăpadă.

Să ne concentrăm pe sănătatea noastră fizică și mentală și să-i menajăm și pe ceilalți de frustrările noastre. Să savurăm în liniște câteva rânduri dintr-o carte frumoasă într-o seară ploioasă. Să ne bucurăm de prietenii frumoase, de oameni de calitate și de discuții rodnice. Să chat-uim zâmbete și să ne bucurăm în tihnă de veselii cuminți. Să încercăm să ne formăm continuu. Să ne îmbogățim prin educație. Să muncim frumos. Să-i apreciem pe ceilalți pentru lucrurile frumoase pe care le realizează. Să tratăm fiecare situație cu răbdare și tact. Să punem puțină pauză la viteză, neîncredere și frustrări și să admirăm spectacolul vieții. Măcar câteva momente. Câteva frânturi de fericire.

Pauză. Liniște. Energie pozitivă.

După asta, inspirăm adânc și o reluăm cu alergatul.

Mai educați, mai frumoși și mai inteligenți.

Și profesorii merg la școală

Articole

presentation

Da. Nu e 1 aprilie. Și nu e nici un joc de cuvinte.

Vorbeam într-un articol anterior despre faptul că lumea învață mereu. Până la urmă, orice diamant are nevoie de șlefuire. Așadar, orice om are nevoie de perfecționare. Se perfecționează lucrând, învățând lucruri noi, specializându-se pe o nișă pentru care are deprinderi speciale. Pentru că, ok, plăcerea de a lucra în domeniu e una, talentul e alta, munca e ceva cu totul diferit. Când te formezi, mai prinzi câte o chestie din zbor. O deprindere, o abilitate, o informație, o șmecherie, un skepsis. Adică, gen, mai înveți o tehnică nouă, mai aprofundezi niște teme sau mai cercetezi niște rezultate. Când înveți, mintea nu stă degeaba.

Pentru că, gândiți-vă: brutarul care nu știe să facă pâine are vreun client? Rodesc răsadurile de legume sub mâna ezitantă a agricultorului care nu știe să le îngrijească? Ies cumva vasele bune sub niște degete șovăielnice ale olarului?

Așa e și în pedagogie. Poți să ai talent cu carul, să atragi ca un magnet toate privirile, poți ai talentul nativ de a preda cursiv și la sfârșitul orei toți cursanții să înțeleagă perfect noțiunile. Poți să ai toate astea și poți să excelezi. Poți să susții un curs doar cu talentul? Ce se întâmplă mai departe?

Spuneam în titlu că și profesorii merg la școală. De fapt, profesorii merg la două școli.

Profesorii merg să se perfecționeze în domeniul pentru care s-au pregătit de la începuturile carierei. Pentru asta, fac tot felul de cursuri acreditate. Oferta e variată, mecansimul e simplu: se înscriu, sunt formați, testați și se certifică. Practic, e un proces cu rezultate bine definite, cu scopuri precise și cu obiective măsurabile. Perfecționarea formală are un rol bine definit în procesul educațional.

Asta ar fi partea oficială a perfecționării. Fără însă să știe, școala în care profesorii predau este școala în care și ei înșiși sunt cursanți. Procesul educației copiilor, adolescenților, tinerilor, adulților le imprimă o urmă de schimbare. E o schimbare milimetrică. Predându-le cu mintea și cu inima celorlalți, ei se supun unei organizări riguroase, dezvoltă o intuiție forjată, își antrenează o memorie pe care o optimizează pas cu pas. Și toate astea le face numai predând. Și nu în orice fel, pentru că și modul de predare nu trebuie neglijat.

Responsabilitatea unui profesor e mare. Pentru că, dacă patiserul mai strică un ștrudel, nu e mare pagubă, dar un profesor nu are voie să greșească. Faptul că și-a ales responsabilitatea asta și faptul că dovedește că poate să o ducă sunt lucruri de lăudat.

E important ca un profesor să se formeze. Pentru că, până la urmă, profesorul nu e cel care trebuie să ne toarne cunoștințele cu pâlnia în minte. E cel care trebuie să inspire idei, minți, sentimente și caractere.

Albastru. Neon.

Articole

DIGITAL CAMERA

M-am gândit să-mi fac niște șuvițe albastre. Neon. M-ar prinde? Mi-ar sta bine? Ce spuneți, aș fi… unic? E acesta un semn de unicitate?

Nup. Unicitatea nu rezidă din faptul de a pune cercei în unghii sau a face un tatuaj pe degetul mic de la piciorul stâng. Nu rezultă nici din șuvițele mele albastre neon. Nici din faptul că dețin 10.000 doctorate la Oxford și le dețin pentru mine, dar nici k nu shtyu s-a citesc shy sa scrioo, și, totuși, sunt cel mai fortză din kartier. V-ați gândit că suntem unici prin faptul că ne luăm un tricou mai șui, purtăm niște ghete mai retro sau o freză mai ciudată? Nup, n-ați ghicit nici acum. Nu sunt unic prin a avea, ci prin a fi.

Să fii unic e în firea lucrurilor.

Diferența pornește în primul rând din natură. Formarea genomului din ADN, cu cele 4 baze ale sale, a dus la crearea a milioane de mii de miliarde de combinații unice. Asta e și ceea ce ne spune calculul probabilităților: aranjamentul celor 4 baze azotate se poate face diferit în spirala de ADN, apoi în nucleozomi, cromatine și cromozomi.

Diferența se translatează apoi caracterului. Suntem unici prin amalgamul trăsăturilor, prin efervescența emoțiilor, în însăși taina personalității. Unora ne place liniștea, alții trăiesc la maximum vacarmul. Unii sunt mentori, deci formează idei și reacții, alții sunt privesc mulțimea din zona lor de confort. Suntem unici prin noi înșine și prin felul frumos în care ne purtăm cu cei de lângă noi. Suntem unici, dar unicitatea noastră nu înseamnă singurătate.

Pentru că, în unicitatea noastră, suntem complementari.

Ca specie umană, nu putem trăi decât în comuniune. Ne unim prin mecanismele unui limbaj. Ne călăuzește același ideal. Avem o cultură comună. Împărtășim aceleași valori. Creăm împreună frumosul sau, după caz, utilul. Suntem uniți prin intensitatea sentimentului de iubire, fie alăturați în același spațiu, fie atrași în jurul unui spirit tainic de comuniune.

Poate că tocmai diferențele dintre noi sunt cele care ne atrag. Poate că răspunsurile la dilemele noastre le regăsim tocmai în aceste relații. Poate că simțim, în fluxul neîntrerupt al acestor relații, emoții și sentimente care ne inspiră sau care ne dau speranță.

M-am gândit mai bine. Și nu mai îmi fac șuvițe albastru neon. E bine și-așa.

Pentru că diversitatea ne unește și comuniunea ne face unici. Așa-i?

Nicolae Bold