Blog

Blog

Avem un popor. Cum procedăm?

Articole, Evenimente

41 de grade.

Ecranul telefonului afișează sec o coloană de mercur care echivalează cu o temperatură cel puțin neobișnuită pentru începutul lui iunie. E o vară nebună.

Grâul alb stă pe câmpia întinsă gata să fie cules și mai apoi măcinat în făina minții și modelat în pâinea înțelepciunii. Lanuri întinse freamătă adieri de neliniște. Pe un nesfârșit albastru, soarele se scaldă până decuseară. Geografic vorbind, e un tărâm parcă nemărginit, trudit de sudoarea frunții unui țăran harnic și înseninat de inocența unui tânăr entuziast. Botanic, se vede în albăstrele care coboară un colț de cer în nemărginirea pământului și în macii care stau cuminți la un capăt de ocol. Pragmatic, se aude în cântecul greierilor nopții de vară și în duioasele picamăre care strigă în liniștea somnului unui întreg cartier. Mistic, se simte în norul de praf ridicat un urma vreunui car îndărătnic în fața amiezii sau în cocleala de topitorie a unui covor de asfalt.

E clar că, puși în fața unor necesități primare, ne ascuțim instinctele într-o lume în care cel mai probabil n-ar trebui să o facem. E adevărat, instinctul ne asigură supraviețuirea, dar dincolo de reflexul înnăscut stă gândul șlefuit, nu poleit cu viclenie, gând doruit cu dor de omenie.

Dorul pe care-l simțim trece dincolo de ecranele televizoarelor și de luminile albastre ale tabletelor. Îl ostoim cu poveștile bunicilor din încercări grele, cu nemărginirea bolții pline de stele, îl oblojim cu parfumul trandafirilor în zi de mai, cu solitudinea munților pierduți în zare și cu căldura inimilor oamenilor care ne sunt alături. Îl regăsim în ochii triști, dar plini de nădejde ai bunicilor care stau la colț de stradă să vândă un fir de pătrunjel. Ni-l brodăm pe iile pe care le purtăm cu atâta mândrie în lume și îl simțim în cearcănele călătorilor de la primul metrou al dimineții. Stăm cu el în colțul ochilor lăcrimând când de pe strunele unei viori răsună duios Rapsodia unui Porumbescu. Ne e poftă de el când înfulecăm pe nesimțite doi sau trei mici lângă un vârf de muștar. Ne îmbătăm de buchetul lui când, recunoscători, degustăm vinul copt de razele sudului. Aducem prinos de mulțumire atunci când din pâinea proaspăt ieșită din cuptor și binecuvântată de crucea smerită a unei mâini muncite ies aburi de dor. Îl desenăm în liniile colțuroase ale ceramicii câmpiei sau în penele smălțuite ale cocoșului de la munte. 

În parte, poate că sună fantezist pentru realitatea pe care ni se pare că o trăim. Dar poate că am uitat să exersăm câte puțin din dinamismul care ne definește pe toți și am rămas într-o încremenire care nu e de folos nimănui. Poate că am uitat să ne punem în pielea celuilalt și să gândim de zece ori înainte să acționăm. Să ne gândim că poate acesta-i singurul mod în care putem să contribuim la o țară așa cum ne-o dorim: prosperă și frumoasă.

 

Mecanismul de apărare

Istoria recentă a României ne demonstrează un lucru simplu și logic care poate nu are nevoie de o demonstrație practică: în jurul unui ideal, generat de o nevoie mai mult sau mau puțin abstractă, materială sau metafizică, comunitatea reacționează într-un mod asemănător unui organism în întreaga lui vitalitate. Ați observat, probabil, că în fața unui stimul care deranjează sau, mai mult, în fața unei situații care îi pune în pericol integritatea, orice organism viu are o reacție de apărare defensivă, atunci când se declanșează mecanismul de fugă, sau de atac, atunci când organismul înfruntă în mod direct pericolul.

Același mecanism apare și în cazul unei societăți, indiferent de măsura în care putem spune că este unită sau nu. Când se confruntă cu o încălcare a unor principii morale, etice sau chiar politice, mecanismele de apărare ale unei societăți sănătoase încep să funcționeze, transformând societatea într-o comunitate de cugete și, mai departe, într-o comuniune de inimi.

Dacă vreți, asta ne arată evenimentele din istoria recentă și foarte recentă a țării. Ne referim în primul rând la Revoluția din 1989, unde libertatea a fost obținută cu foarte mari sacrificii de către un popor lipsit nu atât de pâine, cât de speranță. Nu mai amintim aici decât recentele ieșiri în stradă ale unor mase mari de oameni odată cu evenimente de tristă amintire sau cu declanșarea unor reacții contrare cu diverse decizii politice.

Când marea masă de oameni este într-un fel îndoită sub diversele directive ale vremii, atunci acest mecanism de apărare se constituie într-o rezistență a unor grupuri mai mici sau chiar a oamenilor singuri, dar care simt pericolul adus de aceste directive și care funcționează ca santinele a unei igiene culturale și morale a unui popor, așa cum s-a întâmplat în cazul rezistenței anticomuniste de la mijlocul secolului XX.

Structura

O societate se bazează pe existența unor piloni principali, așa cum o clădire stă pe o structură scheletică, și se construiește în jurul unor valori, în modul în care materialele îmbracă succesiv construcția clădirii.

Societatea nu este altceva decât un conglomerat de conștiințe și de atitudini ale componentelor individuale care o formează. Dincolo de societate ajunge însă comunitatea. Și, deși se confundă uneori, acestea se diferențiază printr-un simplu fapt: coeziunea dintre acele componente individuale și gradul în care acestea interacționează. Spre exemplu, putem spune despre orice sat că este o societate. Mai departe, însă, satul respectiv este o comunitate nu neapărat prin faptul că aparține mediului rural și are dimensiuni reduse ca număr de locuitori, ci prin faptul că locuitorii interacționează unii cu alții în așa fel încât conștiința lor devine una comunitară, ca aparținând unei minți colective la care individul se raportează, fie supunându-se, fie ignorându-o respectuos.

Ei bine, pilonii unei asemenea comunități, și aici ne referim și la o scară națională, sunt familia, școala și Biserica1. Familia este în sine temelie prin faptul că este o reprezentare la nivel de indivizibilitate, o monadă, dacă vreți, a societății în integralitatea ei. Este, pe scurt, o societate în miniatură. Școala completează educația pe care o începe familia, având rolul de a întregi persoana ca ființă socială. Biserica, în accepțiunea ei de instituție umană, dă reperele unei personalități morale și spirituale, formând pe deplin ființa umană.

Virusul

Tehnologia ne-a adus un avantaj imens prin faptul că putem fi conectați cu toți cei pe care îi cunoaștem și, de altfel, ne-a deschis uși de informare pe care nu bănuiam să le fi folosit nici măcar cu două decenii în urmă. Putem să știm acum ce se întâmplă într-un colț de Românie sau să aflăm opinia unui expert într-un domeniu prin simpla apăsare a unui buton. Dincolo de această extraordinară facilitate care ni s-a dat spre folosire, rămâne însă veșnica posibilitate să nu ne informăm cum trebuie sau să fim influențați de persoane care, fie cu bună știință, fie involuntar, sunt purtători ai unor opinii mai mult sau mai puțin inofensive.

Vedem astfel că prin intermediul avantajului adus de aceste tipuri de mijloace,  o idee se răspândește mult mai repede, cu efecte cvasi-imediate și cu o forță mult mai mare. Iar acest lucru se întâmplă inclusiv cu moștenirea culturală și spirituală a românilor, cu acea comuniune a cetății care tinde să se fărâmițeze sub presiunea unor forțe exterioare, precum aceste fitile care lasă un semn de îndoială în minți și în inimi.

Filtrul

Aici apare problema: ne este pus în fața minții noastre un extra-filtru, suprapus peste sistemul nostru de sortare al informațiilor, exterior nouă, dar care ne pare într-un mod foarte natural al nostru. Cu alte cuvinte, depănăm un fir mental care nu ne aparține. De multe ori, devenim noi înșiși vectorii purtători și transmițători ai unor idei pe care nu noi le-am produs din cauza unei lehamite sufletești. Ne e lene să mai gândim pentru noi și ne e foarte confortabil să ne însușim o părere gata formată. De multe ori, e mult mai simplu și consumă resurse de energie mult mai puține într-o lume care, vrând-nevrând secătuiește orice urmă de putere și entuziasm.

Suprapunând problemele noastre zilnice și situându-ne mental la o infinitate de ani-lumină distanță față de mirajul unei lumi civilizate, ne trezim că stăm într-o haltă numită România de care nu are nimeni grijă și care se află la cheremul destinului. Ne adâncim într-o lume populată de oameni nesiguri, triști și înfometați de dorul unei Românii firești. Reamintirea constantă și zilnică a unei presupuse neputințe sau a indiferenței și încremenirii într-un cerc vicios nu face decât să întărească un reflex de pierdere a încrederii în faptul că se poate face ceva pentru dezvoltare și de îndoială unii față de alții într-un fel de strategie divide et impera.

Și așa ne trezim că România e o țară plină de oameni plini de cele mai grele păcate. Chiar pare că suntem înclinați spre instinct, neputând să ne încadrăm în standardele unei lumi civilizate. Se naște astfel în conștiința publică un soi de impresie generală a unui imens motor național care dă rateuri non-stop.

Ne-am pierdut pe noi înșine

Întreaga impresie care ni se deschide în fața ochilor e apocaliptică: România nu mai are posibilitatea de a se redresa, ca o navă care se consideră a naufragia în urma valului amenințător al răutății și neputinței. Bătrânii se închistează în fața sărăciei, tinerii și-au pierdut busola bunului-simț, copii se pierd în ecranele gadget-urilor și noi ne înlănțuim într-un stres continuu, într-un cerc vicios în care pendulăm între nevoie, plăcere și putere.

Și chiar e adevărat, în sensul că nevoile oamenilor sunt reale și imediate – oameni care au muncit o viață întreagă și acum nu sunt răsplătiți pe măsură și oameni pe care țara nu îi mai ajută și care aleg să plece ca să pună o pâine mai mare pe masă.

Tabloul nu trebuie să ne demoralizeze într-atât de apocaliptic în modul în care îl zugrăvesc zi de zi jurnalele de știri sau cotidianele on-line. Problemele pe care le tratează sunt într-adevăr reale, dar ele nu reprezintă o generalizare a răului decât în măsura în care efectele se resimt pentru întreaga populație. Mai grav este modul în care subiectele sensibile sunt tratate superficial, în sensul în care tot mai multe informații sunt prezentate distorsionat, dintr-un anumit punct de vedere care servește unor interese sau pur și simplu provenit dintr-o convingere proprie. Cel mai la îndemână exemplu este un subiect foarte sensibil, dat de prezența Bisericii în societate. Privind obiectiv, tot mai multe puncte de vedere se ridică împotriva chiar a simplei prezențe în societate a celor care reprezintă Biserica. Efectele sunt vizibile – gradul de încredere în Biserică a scăzut considerabil în ultimii ani. Tot obiectiv vorbind, aceste puncte de vedere uită că Biserica trece granița zidurilor și a instituțiilor birocratice, pentru că, strict structural, Biserica e formată din fiecare dintre noi, în asemenea fel în care o vie este formată din vițele sale.

Se nasc astfel neîncrederi care generează, la rândul lor, încrâncenări care nu au niciun folos în ecuația traiului de zi cu zi.

Punctele de vedere și orizontul

Într-o discuție amicală, am acceptat odată o provocare din partea unui prieten. Trebuia să răspund la o întrebare simplă: „Imaginează-ți că te afli într-o barcă care urmează să se scufunde pe un râu plin de crocodili care așteaptă numaidecât masa de prânz. Cum faci să scapi?”

Răspunsul trădează o simplitate ieșită din comun și, de altfel, are o aplicabilitate uriașă în viața reală. Deși n-am reușit să intuiesc ceva, deci orice încercare logică de a ieși teafăr din situație nu îmi bătea la porțile minții, replica a venit implacabil: „Simplu! Te oprești din imaginat.”.

În fața noastră se derulează un miraj în care crocodilii, adică nervii colegului de trafic la volan, lipsa banilor pentru o mașină nouă, durerea de stomac care nu mai trece, nu numai că pândesc un moment oportun, dar se năspustesc asupra noastră înainte de a ne scufunda. Acest miraj poate să fie frânat prin mijloace mentale. E ca în cazul realității virtuale: poți să ieși din ea doar dacă îți dai ochelarii jos. Mai mult decât atât, părțile reale ale acestei realități virtuale, pentru că ele există, pot fi frânate și ele prin intermediul scoaterii noastre din inactivitate. Să dăm astfel jos ochelarii pe care anumite puncte de vedere ni-i pun pe ochii minții. Avem într-ajutor un întreg neam care s-a lovit de pragul de sus pentru ca noi să nu mai repetăm niște erori ale istoriei. Ne vin ca pavăză eforturile pe care înaintașii le-au făcut ca să construiască pas cu pas un lăcaș național trainic.

Purtăm pe umeri responsabilitatea trecutului unui întreg neam și a viitorului.  Ne învelim în firescul florilor de pe ii și al mersului vremurilor, normalitate după care tânjim necunoscut în fiecare moment al vieții. Avem nevoie de simplitatea decenței pe care o vedem zugrăvită în icoane și o auzim descrisă în poveștile bunicilor. Ne stă în inimi dorul nestins de frumusețe.

Avem la dispoziție credința pe care strămoșii au apărat-o uneori cu sacrificiu supraomenesc și pe care o simțim în dangătele luminii line a clopotelor vecerniei. Avem la dispoziție nădejdea pe care bătrânii satelor o păstrează în licărul vesel al ochilor, nădejdea bobului de lumină al candelei, și pe care o vedem în voioșia pruncilor ce vor crește întru adulți responsabili. Avem la îndemână dragostea pe care a pus-o în versuri Eminescu și pe care o împărtășim cu cei apropiați, cu vecinul mai în vârstă de pe scară sau cu omul care stă lângă noi în autobuz.

Ne stă în față curajul de a fi noi înșine și de a spune lucrurilor pe nume. Avem datoria și totodată nevoia de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne are în grijă în orice împrejurare. Trebuie să avem însă forța necesară pentru jertfă, pentru a renunța la confortul nostru psihologic ca să ne preocupăm de binele comunității. Când mintea stă lucid în trezvie ca un străjer al imparțialității, trecând printr-un filtru al logicii tot ceea ce ne șuieră pe lângă urechi sau ni se expune vederii și când inima stă chezașă încrederii pe care o punem mărturie relației umane, când vom fi făcut binele cel mic, atunci poporul va dăinui peste veacuri.

Și chiar de-ar fi așa de apocaliptic, avem încă la dispoziție sufletul românesc. Deși perspectiva din care ni se prezintă faptele s-a redus la simple puncte de vedere, noi avem în plină viziune un întreg orizont care, contrapus cu aceste puncte, schimbă în totalitate perspectiva din care putem să privim lucrurile.

De’ale lui Don Quijote

De’ale lui Don Quijote

Articole, Diseminari Proiecte, Revista

Monstruoasele mori de vânt pe care neliniștitul Quijote le demasca vitejește în peregrinări cavalerești n-au dispărut din fricile oamenilor și din calapodurile lumii. Păreau că s-au disipat și că interacțiunile umane au reușit să le reducă la stadiul de închipuire de fum a minții și nălucire născută din ceață. Numai că morile s-au adaptat și ele, iar acum monștrii minții așteaptă silențios, profilați subțire la orizont, sub forme de evoluție cu fețe tot mai noi, mai eoliene și mai dulci, dar care au același substrat: frica, ignoranța și individualismul. Sub măști de rețele sociale cronofage, dezvoltare personală egoistă și înavuțire fără măsură, creștem înlăuntrul inimilor noastre monștri cu fundații de beton pe care îi hrănim din măcinarea neghinei neștiinței, dar care scârțâie de teamă de fiecare dată când un vânt de încercări le încearcă brațele fragile.

În lupta la limita nebuniei cu uriașii câmpiilor castiliene, iraționalul domn Quijote trasează un strigăt către trezirea din neobișnuita normalitate la care suntem atrași în zilele noastre. În bătălia contra brațelor fricii, avem în arsenal curajul precaut și bine calculat. Pe flancul pustiit de arșiță al ignoranței, ne stă ca armă neobosita învățare a vieții și deșteptare a minții. Cât despre infanteria individualismului, scutul e activat de mai puțin egocentrism și de mai multă tendință spre înțelegerea celuilalt la nivel de planetă.

În lupta de care vorbeam mai sus, cavalerismul lui don Quijote ne reamintește de rădăcinile fiecăruia dintre noi. Originea noastră, a oamenilor, e una care se naște din noblețe și care cere, pentru împlinire, un sacrificiu de voință, efort și formare neîntreruptă. Avem înfierat în noi un spirit de hidalgo care răsare în războiul cu neștiința brațelor morilor de frică și indiferență, fie ele cu înfățișări mai anacronice sau design-uri mai actuale.

Ajungerea

În această vreme a anului, întinsele dealuri ale Castilliei poartă culoarea uscată de iască și foc. Doar că energia căldurii care pare că pârjolește puțin câte puțin întinderile lungi e combustibilul pentru rutine zilnice de muncă, obiceiuri simple de viață și momente de tihnă. E un ritm alert și totuși neobositor, o alergare zilnică printre autobuze, străzi, piețe și trenuri urmate de sieste odihnitoare și de seri înflăcărate de dor și răcorite în felii de sangria. E ca sângele înfierbântat al Balcanilor, lipsit însă de agitația proverbială și de zbaterea continuă de zi cu zi a confraților de ginte latină. Aici, deși istoria le amintește subtil de vremuri mai tumultoase, cu schimbări de orânduiri și cu zbuciumări interne, oamenii au învățat simplitatea și normalitatea muncii, aplicând îndemnul biblic plin de însemnătate, acela de a ieși omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara.

E un context care urmează să fie câmp de testare cu miros de locuri noi și energie de întâlniri cu oameni necunoscuți, viitori prieteni și parteneri.

A fost odată

Ca în orice spațiu din lumea noastră, fiecare loc spune tăcut o poveste născută din dorurile oamenilor. Povestea noastră e cu tinere domnițe și cavaleri neînfricați, de modă mai veche sau mai nouă, și cu mori de vânt care străjuiesc câmpuri întinse așteptând să fie măturate de vântul învățării. Ne aflăm pe străzile medievale ale orașului Alcala de Henares, loc de nobilă origine a cunoscutului scriitor Miguel de Cervantes.

Așa cum, în urmă cu câteva sute de ani, în locurile acestea, Don Quijote își începea nobila luptă cu himerele minții, începem și noi o misiune nu atât de imaginativă, dar foarte folositoare. Cursul pentru care ne-am adunat în pragul lui Cervantes ne unește sub o umbrelă a internaționalizării și contribuie, astfel, la formarea unui reflex sănătos de conlucrare și de ieșire din cutia proprie și personală prin învățare.

Cu o scurtă trecere prin gloriosul Madrid, ajungem cu ocho dos quatro în scurt timp pe străzi pietruite, la porți arcuite și la piețe animate de turiști rătăciți, căței mișunând și tineri pășind ascuns în zorile iubirii, în locul unde în urmă cu ceva timp Don Quijote începea să se lupte cu păcate care dăinuie până azi. N-am venit să ne plimbăm, ci revenim pentru o săptămână în bănci. Finalitatea nu e vreun examen de bac, ci e pe bune, în realitatea fizică, prin propria noastră capabilitate de a propaga mai departe dezvoltarea comunității când ne vom fi întors acasă.

Suntem găzduiți de Cervantes Training, o comunitate educațională care organizează cursuri pentru cadrele didactice și profesioniști din domeniul educației, din Alcalá de Henares Madrid, Spania. Deținut și administrat de profesori, are o experiență deosebită în domeniul proiectelor europene și consideră că o atmosferă plăcută și de susținere este fundamentală pentru o educație reușită. Filozofia de predare personală și profesională este întruchipată de personalul nostru de formare și reflectată asupra metodei noastre de instruire. Nu de mult, inițiatorii acestei comunități au pus bazele unui program de instruire pentru acei profesori și furnizori educaționali europeni care sunt interesați să adauge o dimensiune europeană în cariera lor. Toate cursurile și activitățile pot fi finanțate prin granturi în cadrul programului Erasmus+.

Expertiza

Orașul medieval al lui Cervantes pare să înmagazineze în fiecare cărămidă energie de experiență continuă. Miroase a cavalerism iberic și pe străzi rezonează puternic pași internaționali. Și aici poți să auzi ascuns în autobuze sau să prinzi în aerul străzilor frânturi din limba lui Eminescu.

E soare arzător și pământul spaniol se înfirbântă sub vreo 35 de grade. La adăpost de coacerea ignoranței și la început de curs, începem în mod natural să ne deschidem puțin în fața celorlalți, ca ei să poată să înceapă să ne cunoască. Suntem cu toții, fără excepție, vectori purtători ai microbului învățării și cautăm cu ardoare să-i contaminăm pe ceilalți cu entuziasmul și expertiza noastră. Ne-am adunat concurați de un hazard nu foarte întâmplător oameni diverși, cu nivele de experiență diverse și cu viziuni diferite asupra învățării. Cu toții însă ne-am dat seama de puterea și necesitatea de a ști și de a transmite mai departe. Deși diferiți prin natură și context spațial, poate chiar și temporal, ne asemănăm prin entuziasm și dorința de a cunoaște și de a aduce valoare în mijlocul comunităților noastre. Dorința ne e facilitată de proiecte care ne adună în grupuri aparent aleatorii, dar care se potrivesc prin simpla alăturare fizică. Ne-a strâns aici într-o formulă ideală unită de idealismul Greciei, pragmatismul vecinilor bulgari de la sud, franchețea poporului lui Michelangelo și freamătul potrivit românesc.

Arde

Lumea în care trăim e guvernată de dinamism. Se mișcă așa de repede, trasă de tehnologie, încât trebuie să modificăm tipare într-un ritm în care noutatea devine anacronică deja de ieri. Motorul rămâne animat însă perpetuu de curiozitate. Deși ne frigem destul de des de eșecurile unei experiențe de cunoaștere, mai vrem. Chiar dacă data viitoare știm că putem să ne ardem din nou, cu toate măsurile de precauție de la pragul de sus, tot mai vrem. E un cerc de data asta în sens opus vicios, marcat de forța centrifugă a cunoașterii. Așa aflăm metode divergente, laterale, nonformale de învățare, încercând să ocolim amarul din gustul cunoașterii și să îl îndulcim cu frumusețe. Așa aflăm exemple de bune practici din partea vecinilor noștri de bancă de o săptămână. Așa avem posibilitatea să dăm de soluții prin care să dezvoltăm probleme ivite din nevoi mai mult sau mai puțin personale sau comunitare.

Suntem live.

Primim aprecieri pentru ce am făcut până acum, iar entuziasmul nostru prinde ecou și în acțiunile celorlalți. Primele contacte cu ei sunt ca încercări de unire a pieselor de puzzle. În final, unul dintre scopuri e acela de a fi format o imagine de ansamblu din toate aceste piese, adică de a fi creat legături peste Europa care să dăinuie și peste ani și care să se concretizeze în acțiuni comune, parteneriate și proiecte construite frumos și neapărat valoroase pentru comunitate.

La finalul sesiunii de prezentări, ne despărțim până la o zi următoare puțin mai bogați în idei și mai prinși unii de alții prin legături invizibile de cunoaștere. Ne desparte de sesiunea de mâine o seară mijlocită de arome castiliene, străzi înțesate de turiști și ziduri mustind de istorie.

Am o nevoie

Lanțul e simplu.

Când dai de o problemă, în spatele ei a stat ascunsă deja o nevoie care a generat-o. Odată localizată și definită, trebuie formulată o strategie de rezolvare. De cele mai multe ori, rezolvarea implică, vrem sau nu, alți oameni care pot să dețină chei de experiențe prin care au trecut și care ne devin chiar și pentru scurt timp parteneri. La final, după rezolvarea efectivă a problemei, obții o cheie pe care ai posibilitatea să o dai și celor care se lovesc de aceeași problemă.

În linii mari, e descrierea unui traseu clasic de găsire de soluții când o nevoie se instalează în cadrul unei comunități. În linii, mari, e modalitatea de funcționare a programelor de tipul celor derulate prin intermediul Erasmus. În tot acest proces, cheia e găsirea celor care au dat deja cu capul de pragul de sus în privința problemei în cauză și convingerea lor că merită să investească timp și nervi ca să te ajute. Pe scurt, baza de date care se desfășoară într-o rețea mai mult sau mai puțin internațională ca o imensă pânză de păianjen e cea care furnizează experiență pentru soluții la nevoi ale comunității dintr-o parte sau alta a rețelei. E poate definiția clasică a networking-ului.

Disecăm pe parcursul zilelor de curs aspecte legate de nevoi și de modalități de rezolvare a lor prin intermediul proiectelor mijlocite de programul Erasmus. Pe scurt, învățăm să construim și să lansăm un proiect pe aceste premise. Mai presus de formulări mai mult sau mai puțin savante și tipizate, de aspecte formale, birocratice, de altfel extrem de folositoare, avem posibilitatea de a ne juca și de a atinge perspective noi, extrem de reale și sincer folositoare. Deși orele-s poate lungi, simțurile receptează pe de-a-ntregul tot spectrul, curiozitatea e absorbit concentrată pe tot ce e dat, predat, transmis, spus, auzit, citit, văzut și simțit. Sesiuni de formare urmează în succesiune măsurători la pas ale străzilor lui Cervantes și a ținutului de la Mancha. E cald tare, dar mai mult decât soarele arde curiozitatea de oameni și de locuri noi.

Gaudeamus

Ne despărțim cu inimi liniștite, nu înainte de a ne împărtăși ultime idei și de a lansa invitații în alb pentru posibile proiecte comune. Ca orice final, rămân în urmă experiențe noi, cu impact viitor sigur și o pânză nouă de potențiali parteneri întinsă pe tot sudul Europei. Emoția de la final e zugravită în tonuri imperiale de portocaliu și în îndemnuri de revedere sau colaborare pe mai departe. E întocmai ca atunci când pietre de pe străzi medievale ating împletite asfaltul  mai tinerei părți noi de oraș.

E târziu.

Ne întoarcem cu bagaje pocnind de experiențe noi și idei gata să se coacă sub soarele de august. Am devenit deja vectori purtători ai unui grup care cere resurse și care va da valoare comunității. Peste ani, poate că acesta va fi o bornă de care ne vom aminti cu bucurie și pe care o vom scoate din sertarul cu fotografii al inimii de fiecare dată când ne vom dori să ne reamintim de entuziasmul tinereții.

Emprendedor de Las Palmas

Emprendedor de Las Palmas

Articole, Diseminari Proiecte, Revista

Pășim pe un țărm tânăr, verișor cu nisipul Deltei și frate cu dantelele groenlandeze, născut din riftul neobosit al Atlanticului. Urmează o perioadă scurtă, dar vulcanică, plină de rocă topită care să nască margini noi ale experiențelor noastre educaționale. Se simte în aerul de început de mai încărcătura emoțională. Pe lângă asta, mai e curiozitatea neastâmpărată de a studia cu lentila din minte și a nota coduri de bune practici despre cum s-a dezvoltat în parametri diferiți, genetici, geografici, mentali, educaționali și comportamentali o societate localizată între roca neagră a vulcanilor și sărutul străin al oceanului care freamătă.

Am ajuns în Las Palmas.

Programul e unul încărcat. E un curs care are un subiect practic inepuizabil, stors pe toate fețele, dar niciodată cuprins pe deplin. În întregul ei, tema proiectului e una ambițioasă: într-un sistem mondial, avem potențialul de a deveni globali prin interacțiunea cu parteneri internaționali. Ca toate subiectele dubitabile ale omenirii, antreprenoriatul naște polemici, creează puncte de dezbatere și generează liste întregi de probleme la care trebuie găsite soluții personalizate, mai mult sau mai puțin brevetate. Rădăcina tuturor acestor manifestări, sublimată sub diverse forme, este păstrarea echilibrului dintre foamea continuă de optimizare în bătălia pentru resurse limitate și setea nestinsă pentru binele personal și al comunității. De altfel, cine ar fi crezut că un brav om care dorește să-și facă din pasiune și îndemânare sursă a traiului de zi cu zi poate să răstoarne manuale de management și să rescrie principii extinse de leadership?

Roca neagră

Insulele Canare par a fi aruncate la marginea Oceanului Atlantic, la doi pași oceanici de țărmul înfierbântat al Africii și la două ore de feribot după coloanele lui Hercule. Aruncarea nu e probabilistică, ca de altfel în toate evenimentele lumii. E o localizare specială din care a rezultat un mediu cu totul special, inclusiv la nivel de existență umană.

Mai mult decât atât, după cum aveam să ne dăm seama, e dincolo de limitele unor coloane mai mult sau mai puțin stabilite ca etalon al cunoașterii absolute. Răstoarnă nefirescul născut din exagerarea rigorilor printr-un mod natural și sănătos de abordare a situațiilor. E ca atunci când favoriții turneului se văd ajunși de no-names care, liniștiți și metodici, și-au făcut cu responsabilitate și conștinciozitate treaba și au făcut-o bine.

Câțiva kilometri despart micile insule una de cealaltă. În mod obișnuit, centrul fiecăreia e dat de conul curios al unui vârf de vulcan, care generează radial conținut geologic de rocă neagră, așa cum antreprenorii creează insule circulare de energie economică și forță socială în jurul lor.

Introducere

Primele interacțiuni cuprind în ele un soi de curiozitate amestecată cu efervescența creării unei noi legături. Așa ne întâlnim cu Pooji, cea care stă la cârma unui stabiliment educațional foarte dezvoltat în cadrul economiei sociale locale, pe care îl identificăm cu SocioEurope, un furnizor de formare creat de o echipă cu multe idei și aspirații realiste de viitor.

Cursul începe într-o notă clasică, obișnuită, cu fiecare dintre participanți prezentându-se natural în fața viitorilor colegi de curs. Primele contacte sunt prilej de proiectare a imaginii pe care fiecare încearcă să o schițeze celorlalți în câteva minute de prezentare. Urmează să fie începutul unei săptămâni umplute de răbdarea descoperirii la pas a modului în care oamenii au înțeles să dezvolte proiecte locale, folositoare întregii comunități, cu impact internațional. Pe lângă necesarele componente de tip teoretic, împachetate frumos în activități de tip nonformal, cunoașterea mediului antreprenorial și social local este unul dintre liniile care definesc o deplasare în scop educațional.

Suntem găzduiți de Asociatia Socio Europe, o organizație non-profit din Gran Canaria, care dezvoltă programe educaționale și de tineret și sprijină antreprenorii și comunitățile în realizarea unui impact socio-economic și cultural pozitiv.  Socio-Europe se concentrează pe schimbul intercultural și socio-economic între țările europene. Obiectivele principale sunt de a ajuta tinerii să își îmbunătățească cunoștințele și abilitățile, precum și perspectivele lor de angajare prin dezvoltarea spiritului antreprenorial.

Primele activități au trimiteri directe către cărămizi ale structurii antreprenoriale: competențele necesare dezvoltării unei afaceri și abordări inovative pe care un antreprenor le are atunci când e nevoie de o minte limpede în momente de tranziție între etape într-un mediu concurențial. Discuția a cuprins și nuanțe de tehnologie și modul în care aceasta poate aduce un plus de valoare, rapiditate și eficiență sau aduce confuzie și investiții costisitoare în activitatea atât de complexă a unui antreprenor.

Stație

Există în lume locuri care au o încărcătură energetică și emoțională care rezonează cu lungimile de undă ale sufletului nostru. Oameni care le simt potențialul amplifică energia acestor locuri și transformă spre a servi ca stații de încărcare a bateriilor de diverse tipuri și uzate de războiul de gherilă al lumii.

Pe lângă prezentarea scurtă, dar bogată a  modelelor locale care însuflețesc spiritul comunității, mergem curioși într-o vizită informală către un astfel de loc, stație pentru tinerii de toate vârstele, antreprenori, în general oameni cu idei pe care vor să le pună în practică. Este, dacă se poate spune, un incubator care adună  toate elementele unei sesiuni de brainstorming de succes și le materializează într-un spațiu fizic, definit, așezat undeva la nemărginirea oceanului, pe țărmul stâncos al antreprenoriatului.

Ideea a venit în urma spiritului antreprenorial și inițiative tipice rusești ale Mariei Sirotkina, care, după terminarea facultății, a lăsat hazardul neîntâmplării să decidă următoarea etapă a vieții ei, aceea de antreprenor, care urma să se desfășoare la țărmul Canarelor, în îndepărtata Spanie insulară. Așa s-a născut ReStation, un loc care avea să devină una dintre casele a sute de studenți și să fie martor a sute de experiențe, împliniri, doruri și întâlniri noi. Entuziasmul Mariei a atras factorul local, care a înțeles potențialul ideii, și astfel staff-ul a crescut prin aducerea lui Myriam, community manager, care a adus un plus de integrare a afacerii în comunitatea locală.

Rupem puțin din spiritul local prin participarea la o sesiune de mastermind, o mostră a ceea ce se întâmplă aici regulat în fiecare luni, când se trasează planul întregii săptămâni, formând astfel obiceiuri sănătoase celor care sunt pe calea devenirii antreprenoriale.

Fiind o poartă spre noi descoperiri și un loc al experiențelor deschise către o viață trăită frumos, ReStation a fost programat să devină mai mult decât un spațiu de locuit pasager, astfel că toți cei care au trecut pragul acestui loc au devenit membri ai unei comunități care hrănește spiritul tânăr al unei Europe aflată în plină mobilitate.

Jos, dar întotdeauna sus

Cu toții am experimentat în viață momente în care arbitrul pe care îl denumim generic viață stătea să ne numere la podea în timp ce căutam cu tot dinadinsul și cu forțări supraomenești resurse ascunse de energie ca să ne putem ridica și să putem continua jocul. Psihologia a studiat și clasificat această stare de fapt și a denumit-o în termeni clasici englezești resilience, poate un amestec de resemnare în fața puterii vieții, continuată nu cu o depresie târâtă în lungi rădăcini întunecate, ci cu puterea de regenerare, de ridicare venită din adânc de suflet, combinată cu un soi de rezistență, de imunitate la atacuri mai mult sau mai puțin voalat troiene din partea diverselor amenințări ale vieții. E ceea ce înțelepciunea românească a așezat în mentalul colectiv și a lăsat ca frumoasă reprezentare brazii care se îndoaie, dar care nu se rup. Haideți să îi spunem în dulcea noastră limbă română reziliență.

Vorbim mai departe în cadrul cursului exact despre acest soi de superputere a oamenilor și, mai cu seamă, a antreprenorilor, și despre capacitatea de adaptare a lor în lumea multivariată a economiei internaționale. În sensul acesta, vizita informală de azi ne aduce în atenție cu o curiozitate neliniștită munca lui Alecs Navio, care a îmbinat pe parcursul carierei sale pasiunea pentru studiul oamenilor cu încâlcitele căi ale marketing-ului, cu influențe puternice din partea artei culorii. El a creat cu răbdare un spațiu informal care să ajute la eliberarea unei energii creatoare a celor care îi trec pragul și pentru care ideile sunt motor de dezvoltare a unor activități viitoare. A reunit toate aceste energii sub o umbrelă cu nuanțe albastre și a denumit-o simplu Soppa de Azul. Aici, e un loc de destresare într-o lume agitată, într-o economie în care de multe ori se scot colți și se ascut tăișuri de săbii.

În cadrul unui context economic, antreprenorul generic reprezentat de mii de oameni e un soi de Greuceanu care eliberează soarele unei economii prospere și luna unei implicări molipsitoare în cadrul comunității din cuferele unui zmeu al lâncezelii și plafonării. Ei, și atunci lucrurile se complică exponențial, termenele se amplifică, povara taxelor e mai mare, alergătura e mai iute și fiara neliniștită a riscurilor stă neîmblânzită în spatele fiecărei decizii. De aceea, o lovitură e cu atât mai puternică cu cât miza e mai mare și cu cât resursele puse la bătaie sunt mai numeroase. De aceea, e cu atât mai complicat cu cât zmeul poate în orice moment să îți ia nu numai soarele și luna, stelele și planetele, ci și valoroasa prințesă – voința și motivația de a merge mai departe și de a investi resurse într-un organism propriu. De aceea, căderea e cu atât mai dureroasă, dar revenirea e cu atât mai spectaculoasă. De fiecare dată, cenușa mistuirilor interioare renaște un Phoenix mai strălucitor și mai puternic, de fiecare dată căldura cuptorului scoate un aur mai pur și mai scump decât înainte.

Creativitate, conținut explicit și alte păcate

Acum, să ne imaginăm antreprenoriatul ca un univers paralel unde lucrurile se multiplică. E un fel de Super Mario, doar că e realitate – ciupercile și melcii sunt un soi de instituții ale statului, plantele carnivore sunt taxele și impozitele, balaurul e dat de fricile proprii și nesiguranța exterioară, steagurile de la finalul nivelelor sunt câștigurile bănești, iar dulcea prințesă e formarea continuă prin pasiune și implicare.

Apoi, ne mai imaginăm că rolurile se pot inversa și dulcea prințesă e cea care își ia destinul în mâini și nu mai are răbdare să aștepte după întârziatul Mario, care poate să nici nu mai ajungă. Așa că devine și ea făuritor de destine și răzbate prin lumile tenebroase și pline de pericole ale antreprenoriatului.

De altfel, atunci când folosim magicul cuvântul  antreprenor, singurul lucru de genul masculin e substantivul. Limita e dată de gardul mentalităților, iar puterea e dată de voință, disponibilitate, reziliență și coeficientul de elasticitate în fața loviturilor. Nu contează că analizezi lucrurile în cheie analitică de scoarță cerebrală într-un stil pur masculin sau adaugi o zvâcnire de emoție arterială într-o manieră pur feminină, deciziile de luat vor fi întotdeauna aceleași, iar jungla va fi în mod direct aceeași.

Despre acest lucru discutăm într-una din zile în cadrul unui eveniment care împachetează frumos un lucru tare spinos, posibil legat de o dilemă mai mult sau mai puțin demnă de luat în seamă: e lumea antreprenoriatului un mediu normal pentru femei sau nu e decât un pretext ca bărbații să-și ia jucăriile și să se războiască între ei într-o industrie eminamente testosteronică?

Participăm astfel la 4th Gran Canaria Summit 2018 – International Women Entrepreneurs, unde am avut onoarea sa îl întâlnim pe rectorul Universității din Las Palmas de Gran Canaria, Rafael Robaina Romero, care a deschis activitățile desfășurate în cadrul summit-ului. Printre vorbitori de prestigiu au luat cuvântul Adi Abili, Director General la Accelarators AngelHack, San Francisco, USA, Carolina Huaranca, director la Kapor Capital, California. O personalitate interesantă a fost și Vanessa Marrero, creatoarea sistemului educațional financiar emoțional, adresat femeilor. Expert în educație financiară, economist, consultant și formator – coach, ne-a inspirat în a introduce într-unul din programele Asociației noastre un modul despre educație financiară din perspectiva inteligenței emoționale.

Programul summitului a fost deosebit de variat, având în structură o masă rotundă „Investind în viitor: trenduri” cu prezența unor figuri feminine de marcă, un „Entrepreneurship Boot camp” în care Adi Abili, Director General la Accelerators  AngelHack, ne-a prezentat activitatea ei de sprijinire și mentorship a start-up-urilor.

Divagăm pe seama acestui subiect cu exemple din viața reală și intrăm și noi în această dezbatere prin definirea exemplului personal și propriu în persoanele președintei, formatorilor și formatoarelor, membrii ai echipei Proeuro-Cons.

El fino

Încheiem în cheie clasică un curs care urma să ne fi dat exemple de inițiativă și creativitate într-un loc în care timpul se scurge odată cu ticăitul fiecărui val pe țărm.

Am terminat cu răbdare și atenți tot programul cursului. După despărțirea de rigoare, ne așteaptă la final un drum lung, împărțit între punți de feribot și porți de îmbarcare pe căile aerului.

Echipa

Echipa

Articole, Diseminari Proiecte, Revista

În marele mecanism al mersului lumii, presat între optimizare și aliniere la standarde, roțile învârtindu-se la foc continuu nu zdrobesc în fălci doar ulei rânced de motor fumegând ușor. Rotițele care fac sistemul să funcționeze și care pun baza mergerii mai departe sunt oțel dur aliat cu sulfură de suflet. Deci, concomitent cu responsabilitatea oficială de adulți bine crescuți, în care plisăm diverse competențe, nelimitate probleme, nenumărate decizii și variabile soluții, punem laolaltă cu grijă responsabilitatea de a trăi într-o comunitate în care acțiunile noastre au potențialul de a influența părți de drum ale celor de lângă noi. Suntem oameni și, în consecință, impredictibil de emoționali. Contează la final unde duce această incertitudine născută din combinații explozive de liniște a organizării și haos al emoțiilor.

Poate că cea mai importantă variabilă din ecuația mersului lumii e esența umană. Omul e, în același timp, motor pentru mergerea înainte și combustibil care hrănește uriașul sistem pus în funcțiune de acest motor. Fără motivația și factorul de impredictibilitate al firii umane, sistemul ar fi o bandă infinit continuă, nedefinită în amintirile trecute și scopurile viitoare, cu eficiență pozitiv maximă și optimizare ajunsă la saturație. Altfel, sistemul cibernetic al lumii e atins de imperfecțiunea unei plimbări în ploaie, a unei porții sănătoase de râs de copil, a unei felii nevinovate de prăjitură, a unei lacrimi picurate fierbinte în colțul iubirii și al unui bastonaș scâlciat la începutul caietului educației.

Așa e firesc să fie omul, jumătate de carne cu consistență dură de metal, lucid organizat, matematic calculat, probabilistic determinat, și jumătate foc nestins de origine divină, curios și neastâmpărat, mustind iubire, veșnic supus nemuririi și continuu legat de ceilalți. Jumătățile sunt atrase una de alta prin simpla, dar eficienta și necesara învățare continuă, formală sau de zi cu zi, dorită sau involuntară, pe băncile școlii sau sub cerul înstelat. Învățarea e liantul care combină rigurozitatea logicii cu puterea crezului, scorțozitatea metodologică cu naivitatea curiozității și optimalitatea planificării cu emoția neprevăzutului. Rezultă din reacțiile de mai sus experiență brută și un mol de energie necesară pentru următoarele reacții.

Networking

Am întâlnit și vom întâlni, cu mijlocirea scopurilor educaționale, oameni diverși și tot atâtea izvoare de cunoștință, experiență și bune practici. Transferul de ontologii care au amprente de energie distinctive e întotdeauna asemănător unui soi de comerț mental, cu avantaje de ambele părți. Interacțiunea cu acești oameni care au trecut și ei prin chinuitoare furci psihologice, emoționale și birocratice până să ajungă la starea de azi e una foarte valoroasă.

Am întâlnit și în cadrul acestui proiect oameni de calitate. În timpul cursurilor, am absorbit cu multă receptivitate modele de bune practici din partea lor și am deschis și noi sertarele experiențelor noastre, ca-ntr-un schimb nemijlocit de posesiuni materiale. Am cunoscut oameni noi pe tărâmul morilor lui Cervantes, pe țărmul neliniștit al coastei portugheze și în caldeirele primitoare ale tinerelor insule Canare. Am observat cu atenție metode noi de formare, ne-am încărcat cu informații pline de interes și extrem de practice, am dezbătut socratic și aplicat neajunsuri ale societății de azi și am realizat cât de important e un lucru bine făcut.

În seri liniștite de vară, am revăzut prieteni vechi, întineriți de noi experiențe și bucuroși de noi oportunități de învățare. Am traversat căi neumblate, bulevarde pietruite, piațete fremătând și cărări de munte urcând singuratice spre culmi. Ne-am culturalizat în muzee forfotând de oameni și locuri încercănate de istorie.

Așa ne formăm cu toții. Așa creștem o echipă care, peste arc de timp, cu fiecare zi care trece, pune puțin câte puțin temelie unei comunități de calitate.

Bernabeu

Toate astea nu ar fi fost posibile fără forjarea continuă a unei echipe care a gândit, pus pe hârtie și mai apoi implementat și diseminat un proiect care să poată aducă valoare comunității organizaționale, locale, regionale, naționale, europene și internaționale. Alternând creiere care să genereze idei și brațe care să pună în practică impactul acestor idei, echipa Proeuro-Cons a reușit să pună început bun unei inițiative care va urma să aibă un impact la nivelul întregii comunități.

Mulțumim echipei Asociației Proeuro-Cons și tuturor celor care au contribuit la acest proiect!

Veni, vidi, amavi

Veni, vidi, amavi

Diseminari Proiecte, Revista

În cadrul Asociației Proeuro-Cons se află în desfășurare proiectul Erasmus+ „Educație antreprenorială și dimensiune internațională pentru incluziune socio-economică”, cu numărul de referință 2017-1-RO01-KA104-036611. În acest moment, au fost îndeplinite toate cele trei acțiuni de mobilitate prevăzute în cadrul proiectului, în concordanță cu programul stabilit odată cu începerea derulării proiectului. Astfel, proiectul se află în faza de implementare.

Una dintre acțiunile de formare din cadrul proiectului a constat într-o activitate de tipul job shadowing pentru un formator al APC în cadrul organizației europene CREF Education Portugalia, pentru programul de formare „Leadership and In-service Teacher’s Training: An European Innovative”. Participarea proactivă la activitățile de organizare a cursului din perspectiva de job shadowing i-a permis formatorului să dobândească cunoștințe și competențe de organizare a cursurilor la nivel european și de participare efectivă la formare ca trainer în fața unui grup internațional.

O altă activitate de formare s-a desfășurat între 07.05.2018–13.05.2018. Trei angajați APC au participat la cursul „Teaching Entrepreneurial Education”, în Grand Canaria, Spania, furnizat de Asociația Socio Europe. Cursul a permis dezvoltarea competențelor în promovarea, susținerea antreprenoriatului și familiarizarea cu instrumente și măsuri pentru a pune ideile antreprenoriale într-un plan de acțiuni concrete în vederea implementării lor.

În cadrul cele de-a treia acțiuni, cursul a propus activități pentru înțelegerea și folosirea noțiunii de dimensiune internațională în cadrul formării. Conform calendarului proiectului, doi angajați APC au participat la cursul „21st Century Teaching Skills–The International Dimension” în perioada 23.07.2018-28.07.2018 în cadrul organizației Cervantes Training din Spania.

Aceștia suntem noi

Președintele APC, Cătălina Dan, a subliniat importanța acestui proiect și influența sa asupra societății, prin punerea accentului pe efectele desfășurării acestor activități: „Impactul asupra organizației, la nivel local și național, se referă la creșterea reprezentativității APC prin furnizarea de patru noi cursuri (400 cursanți estimați) pe piața locală și națională a formării adulților. Totodată, organizații locale și regionale cu aceeași activitate vor fi notificate de importanța aplicării pentru finanțare prin Erasmus+. La nivel internațional, impactul așteptat este să realizăm în 2018 un parteneriat strategic și în 2019 internaționalizarea ofertei, prin promovarea pentru piața formării europene a două cursuri, având ca reper componența antreprenorială”.

Într-o rețea globală a agenților de formare în continuă creștere, fie de complexitate, fie de calitate, Asociația Proeuro-Cons este un ofertant redutabil de formare la nivel național, coordonându-și acțiunile cu alți agenți de formare pe plan național și internațional. Observând proactiv deschiderea către noutate a oamenilor, APC consideră că există un spirit latent de antreprenor în fiecare persoană. Principalul scop al Asociației este acela de a aduce cât mai aproape potențialii beneficiari de formare, prin intermediul ofertei sale de cursuri, ca formă importantă de incluziune socio-economică.

Pe termen lung, dimensiunea antreprenorială din cursuri va deveni foarte atractivă, mai ales pentru adulții tineri, care își doresc să fie proprii angajați (self-employed), cursurile vor avea și formabili din alte țări ale Europei, aducând în cadrul programului de formare posiblitatea interacțiunii lor cu formabili români, în așa fel încât modele antreprenoriale din contexte socio-culturale și economice diferite să fie prezentate în grupuri de lucru multicultural.

Urmând naturii acestui scop, Asociația Proeuro-Cons a conturat proiectul „Educație antreprenorială și dimensiune internațională pentru incluziune socio-economică” și a primit în anul școlar 2017-2018 finanțare prin programul Erasmus+ pentru acest proiect.

Asociația Proeuro-Cons este o organizație non-profit, cu sediul în Slatina, care are numeroase parteneriate cu instituții locale și internaționale. Principalul scop al Asociației este acela de a aduce cât mai aproape potențialii beneficiari de posibilitatea de formare continuă, prin intermediul ofertei sale de cursuri actualizată și accesibilă. Formarea continuă este un deziderat primar al organizației noastre, acest lucru fiind dovedit și de cuvintele care au stat la baza constituirii acestei comunitati, prezente în elementele grafice de identificare a organizației: „prin educație, totul este posibil”.

În loc de explicație

Să împărtășim lucrurile bune e întotdeauna necesar. Iar inițiatorii programului Erasmus+ au aplicat acest lucru, prin încadrarea simplului pas al diseminării în cadrul unui proiect.

Despre aceste lucruri vom vorbi în acest număr. Rândurile care urmează își propun să surprindă câteva instanțe ale pregătirii, formării și implementării proiectului descris mai sus. Mai departe de descrierea manifestărilor exterioare, încercăm să transmitem gânduri și stări care ne-au însoțit pe firul derulării proiectului.

Lectură plăcută și spor la idei!

Acasă bate vânt de lumină

Acasă bate vânt de lumină

Articole, Revista

E ceva mai mult decât realitatea că suntem co-locuitori ai aceluiași spațiu geografic, ca și cum în mod logic supunându-se legilor fizicii un spațiu ocupat de o mână de atomi nu poate fi ocupat simultan de altă mână de materie. E o chimie mult mai mare decât faptul că ne situăm în același spațiu carpatic. E vorba de o unire, de o responsabilizare, de o conștientizare a faptului că nu suntem hai-hui, singuri pe coclaurile vieții, ci că ținem în noi privirea dârză a vreunui tată care nu și-a lăsat țara de izbeliște la timp de nevoie și blândețea duioasă a unei mame care s-a jertfit în taină pentru creșterea responsabilă a copiilor ei. Având această moștenire în spate și alegerea viitorului în mâinile noastre, ar trebui să ne dăm seama de puterea răbdării și sinceritatea responsabilității pe care le avem fiecare dintre noi.

Scânteia

E răsărit.

Începe o zi nouă. Prin geamul acoperit de un soi de ceață a gândurilor alor mei colegi de călătorie nu se vede decât linia albă, continuă a drumului – companion al dorului de dus de-acasă. Cu muzica în urechi și cu gândul aiurea înapoi, drumul călătoriei e o promisiune de oameni primitori și experiențe bogate. Uite, străduța asta seamănă cu locul unde ne întâlneam să mergem spre școală. Apropo, am mâncat o prăjitură ca asta atunci când s-a deschis cofetăria din centru, de lângă cinema. Și străzile sunt la fel, doar că nu sunt acasă. Pentru o foarte scurtă perioadă de timp, sunt acolo.

Dacă pentru o parte din contactele agendei minții mele, acel acolo a devenit adăpost temporar în fața deselor furtuni ale vieții sau răsplată din destul mulțumitoare pentru puterile lor, pentru mine e doar permanent izvor de potențiale experiențe de îmbogățire personală.

Orice plecare peste granițe e aprinsă de nerăbdarea noutății. Mai departe de orice scop secundar ca importanță, menirea oricărei fugi e permanenta construire a unei structuri personale. Iar asta se face doar cu ajutorul celorlalți.

Dar plecarea e doar o fugă. Suntem construiți să avem o legătură permanentă, scrisă în codul genetic, cu rădăcinile pământului nostru. La nivel inconștient, chiar la nivel de percepție, inclusiv a celor din jur, suntem ai cuiva. Ne leagă mirosul fânului proaspăt cosit și moțăiala în căldura sobei, bălțile de pe marginile străzilor și aburii plăcintei cu gem de caise a bunicilor. De fiecare dată când le trecem încă o dată prin diafilmul memoriei, lăsăm puțin scorțozitatea de părinți ai vremurilor, ne cumințim și devenim, din nou, copii timpului.

Asta nu e altceva decât bobul de lumină al dorului. Îl simțim aproape perceptibil atunci când suflăm cu superioritate aerul mândriei. Ni se întâmplă să-l ascundem sub rușinea de suprafață pe care o simțim când spunem cu jumătate de glas că suntem români. Îl strivim nervoși atunci când, dezbinați de un temei mai puțin demn de luat în seamă, urlăm cu patos unii către alții din simplu drag de harță.

Bobul de lumină

Razele videoproiectorului se aprind repede. Scurt, îmi aduc aminte ce emoții am avut atunci când am citit primul meu discurs în fața colegilor mei de facultate la ora de engleză.

„I am from Romania, Slatina” – adică, involuntar, fără să o exprim direct, în codul meu genetic am cuprinse toate speranțele și dorințele înaintașilor, am o moștenire populară de care trebuie să mă simt mândru și pe care trebuie să o îmbogățesc cu responsabilitate.

Am auzit că dorul de rădăcină e pur și simplu vorbă în vânt. Odată ce dai de civilizație, uiți instant de sărăcia de acasă, de cutiile de chibrituri de zece etaje și noroiul de pe ulițele uitate de lume. Din analiza compulsivă a nu prea bogatei mele biblioteci pe care am strâns-o pe rafturile minții, e un lucru destul de posibil. Doar că atunci când am uitat rădăcinile, atunci când în puținele momente ne-am dedat la dulcețile vremurilor, a început descompunerea înceată a firescului din noi. Așa că am văzut, fie și pentru scurt timp, că poți fi om și poți funcționa perfect normal chiar și atunci când ești fizic pe alte plaiuri. Doar că atunci când îți pierzi rădăcina, te dizolvi difuz în memoria colectivă și încetezi să mai devii. Doar exiști.

Mai mult, acel bob de lumină nu se stinge niciodată. E uimitor și jucăuș ca focurile vii de pe dealurile Carpaților, tainic și umplut de speranță ca scânteile de lumină din candelele care se roagă neîntrerupt în fața icoanelor înrămate de ștergare. Răsare în mijocul furtunii de omăt ca opaițul de la o fereastră a vreunei căsuțe dintr-un cătun cocoțat pe dealuri uitate de civilizație. Stă cuminte ca lumina neîntruptă de la etajul șapte unde vreun copil scrie grăbit tema pentru mâine sub ochii plini de grijă ai mamei.

Acasă

Orice loc poartă în el sămânța dorului. Acolo, tramvaiele albastre mă duc cu gândul la valurile Neptunului și clădirile bulevardului au ceva din Lipscanii Slatinei. În piața nouă simt ceva din aerul străzilor târg-mureșene, iar autostrada se întinde prelung până spre acasă așa cum cu ani înainte se întindea ocrotitoare strada din fața blocului, prea obosită de șotroane și mingi.
Așa, confruntat cu emoțiile unei ieșiri în public de la plecarea peste granițe, la întoarcere gândurile fug neîndoielnic spre gustul aerului de acasă și atât de relaxanta naturalețe a oamenilor. Aici e o fugă zilnică, pe scaune de autobuze, peroane de trenuri și contoare de taxi, între diverse forme de acasă. Da, am mai multe case aici. Una e casa de acasă. Mai e casa unde am învățat. E și o casă unde stau cam câte opt ore pe zi, unde e atât de cald, că nu mai contează nimic altceva. Case mai am și în inimile prietenilor. Și ar mai fi și alte case, doar că alea urmează să le construiesc.

A, stau într-o țară dezorganizată? De asta trebuie să se ocupe mass-media – ea a creat vuietul imaginii pe care continuă să o zugrăvească apocaliptic. Trebuie să plătesc impozite și taxe? Astea se plătesc în orice țară ca afară. Pare-mi-se că mă vorbesc oamenii de rău? Îi vorbesc și eu de bine. E prea multă treabă și nu mai am timp? Stau mai puțin să mă plâng și pun osul la sănătoasa muncă. E vreun bătrân sărac și singur la mine pe scară sau peste gard? Merg să îl întreb de sănătate și mă caut de o pâine și ceva de-ale gurii. Astea-s deja banalități. S-ar putea să ne plângem de lucruri care altora, în contexte mai problematice, le-ar fi gură de oxigen. Mai mult, ca un paradox, schimbarea vine mutând centrul de atenție pe modul în care ne comportăm și în care administrăm cele ce ne-au fost date în grijă și concentrându-ne mai puțin pe dezbinare.

Așa că aici mă așteaptă lucruri extraordinare – minuni – prima dintre ele ar fi una cele mai bune rețele de net. Lăsând gluma deoparte, stă tainică după fiecare colț de experiență o fericită împrejurare care se numește viață, țesută din zâmbetul oamenilor care mă înconjoară, satisfacțiile unei munci atât de plăcute, ridicările din căderi purtătoare de experiență și neostenita căutare a luminii din inimile celorlalți prin împărtășirea celei din mine.

256M

Continuă ziua.

Sunt acasă. Unul dintre locurile de acasă cele pe care le-am enumerat mai sus. Și cum altcumva să te relaxezi mai bine într-o pauză scurtă de ceva minute decât ronțăind ceva scurt printre două postări cărora le dau like?!

Știți articolele alea la care sari direct la secțiunea de comentarii? Ei bine, acolo se vede cel mai bine cum ne pierdem timpul aiurea, consumăm 256 de milioane de culori ale ecranelor doar ca să ne vărsăm năduful din sertarele minții pe cei care au opinii diferite față de ale noastre. Ne de-maturizăm atât de repede în momentele astea, încât nu conștientizăm că ni se vede orgoliul poleit cu false impresii.

Problema e că sub modurile astea de manifestare pe firele internetului se ascunde o răcire tot mai accentuată a celor care suntem conectați permanent. Mai mult, fugim peste graniță cu țara în raniță doar ca să nu ne vedem fețele mascate de indiferență și neputință. Fugim repede de nevoia pâinii ca doar mai târziu să ajungem la nevoia iubirii și de lumina dorului. În ritmul de față, ni se vor împuțina fibrele ființei românești mai mult decât un număr trecut în statistici ale românilor plecați în pribegie. Chiar dacă plecați, ei subzistă românește. Noi aici trebuie să consolidăm o casă!

E adevărat, parcă ne zboară acoperișul de deasupra și ni se pare că la prima zgâlțâire o să cadă. Vrem să o facem ca cea mai tare vilă din cartier, numai că rețeta cimentului nu conține și dezbinare. Doar că, până atunci, fără să sesizăm, alegem să ne închidem fără drept de apel în cochiliile noastre proprii și personale în timpul unei secete care ne încearcă, parcă prea departe de apa binefăcătoare a ploii, de descărcarea aceea a ozonului înainte de furtuna care aduce apa atât de așteptată, care să ne aprindă odată bobul acela de dor.

Nu știu cum a fost contextul. Cert e că, drept exemplu, 1918 a fost un punct unde românii au vrut cu adevărat și de la care am simțit că putem. Atunci s-a văzut un vis de câteva sute de ani împlinit. Atunci s-a văzut că se poate și că jertfele nenumărate ale oamenilor mai mici sau mai mari și-au găsit împlinirea. Atunci s-a pornit pe un drum plin de speranță, încărcat de satisfacția unei temelii trainicie, deodată prevestitor de bucurii, împliniri, suferințe și pribegii. Dacă atunci s-a putut, acum se poate cu atât mai mult. O blândețe determinată a făcut atunci mai mult decât face azi strigătul visceral de ură între generații. Atunci, în loc de o mare de blițuri, oamenii s-au adunat într-o comuniune de inimi.

E o secetă falsă. E o iarnă târzie care a trimis o ultimă furtună spre mugurii plesnind ai primăverii dintre oameni.

Ajunge zilei răutatea ei!

E aproape de stingere. Invariabil, vin în minte gânduri despre balanța zilei. „Am făcut oare ceva azi? Nu ceva bun, nu ceva constructiv, pur și simplu ceva cu folos?” Doar că, oricât e căutarea de simplă, tot regăsesc lucruri de care nimeni nu e mândru și pe care ar vrea să le strângă sub preș, de unde să dispară ca prin minune.

„Bani peste bani, trebuie să dau peste tot! Mai trebuie să plătesc și lumina, dă-o-ncolo, nici n-o suport pe casiera de la ghișeu. Aoleu, vine și ora de condus și mi-e o frică, nu pot, n-am… Auzi, dar de dimineață n-am fost eu de vină că mi s-a rupt sacul de gunoi și l-am lăsat pe scară! Și n-a luat nimeni pâine, trebuie să ies eu pe gerul de-afară! Numai eu trebuie să le fac pe toate. Uite și la tipul ăsta, se bagă în fața mea la coadă. Copile, mai stai odată, nu mai fă atâta gălăgie! Părinții din ziua de azi nu mai știu să-și stăpânească odraslele. Mamă, și duduia din față stă un milion de ani să scoată odată banii din portofel… Gata, am ajuns în față. Să vezi că o să îmi ceară și cerșetorul ăla zdrențuros bani afară. Să meargă la muncă, să nu mai stea aiurea! D-aia am ajuns unde suntem!”

Sunt lucruri mici care te încearcă. Sunt grăunți de gânduri de nisip care rod în minte ca picături chinezești, până când ne trezim într-o zi că am devenit acri ca niște poame necoapte. Ne trezim că ne întrebăm de ce trebuie să mai rămânem acasă, când unii ne fură, alții ne invidiază, când nimănui nu îi pasă de noi și suntem uitații Europei.

Așa e atunci când exersezi o perioadă de post. Mai mult decât cele ale hranei, postim de răutate și neputință.

Unirea e un cuvânt așa de mare

Săptămâna Paștilor.

E o perioadă specială. E o zi specială. Ziua a opta. Încerc. Ca de fiecare dată. Tot mai scapă multe. N-am cum să stăvilesc potopul de gânduri și noianul de fapte. Singur, ești ca omul care încearcă să umple o găleată fără fund cu apă sau care încearcă să bea apa mărilor când în ele se scurg toate fluviile și râurile.

Când vezi o mare de oameni revărsată de Lumina Paștilor, stând cuminți ca niște copii în brațele ocrotitoare ale mamei, la capătul unui post ținut sau neținut, mai greu sau mai ușor, plin de neputințe, de căderi și ridicări, dar mai presus de toate de voință, o mare de lumini din inimile oamenilor materializată prin bobul de lumină hristică care le luminează fețele obosite de nesomnul nopții reci de primăvară și de iubirea neîmpărtășită, atunci vedem că șansa de care tot încercăm să ne agățăm e de fapt o întreagă forță care ne stă nebănuit înăuntru și care ne cheamă la unire necontenit. Atunci, vezi că din ledurile reci ale lanternelor se topește prin înțelepciunea divină și prin răbdarea oamenilor în lumina organică a lumânării iubirii.

Nu trebuie să câștigăm lumina, pentru că ea ne e dată. Asta e cheia către ieșirea din cochilie, din întunericul în care vrem să ieșim, dar ne complacem în fiecare zi prin frici, neputințe și răutăți. O vedem atunci când, agățați cu o mână de cer, cu privirea către responsabilitatea acțiunilor noastre viitoare, cu gândul de recunoștință la cei care au adus jertfă ca să țină lumina nestinsă, ne pasă personal puțin mai mult și de binele altuia. Adică, punctual, atunci când urâm mai puțin și invidiem din ce în ce mai rar, când putem din ce în ce mai mult și ne dispar încet-încet fricile. Se aprinde în gust de jumătate de sandviș împărțit cu colegul care și-a uitat pachetul acasă și de zgomot puțin mai încet de urlete la ceilalți. Se simte în adierea caldă a corectitudinii noastre umane față de ceilalți, de firescul care naște responsabilitate și de exercițiul uitării dezbinării de fiecare zi, din care se naște încet-încet iubirea. Când le trăim, nu mai sunt vorbe mari. Când le trăim, acasă ne bate vânt de Unire.

Școala din Occident

Articole, Revista

Sacrificiul

Vremurile demult trecute ne puneau deseori în față problemele continuității educației unor tineri cu potențial, care puteau face o diferență pentru dezvoltarea viitoare a comunității din care proveneau sau chiar a țării de origine. Era o schimbare în primul rând individuală, axată pe dezvoltarea personală a celui în cauză. Iar educația în aceste condiții era plătită scump, de multe ori familia sau însuși persoana făcând sacrificii destul de consistente pentru accesul la această formă de învățare. Bunăoară, țăranul își vindea o bucată de pământ ca să-și întrețină odrasla din punct de vedere financiar. De multe ori, facultatea, și de cele mai multe ori străină, era o poartă de urcare pe atât de blamata scară socială și o interfață către un trai mai bun, inclusiv al familiei. Sacrificul se materializa în final și rădăcinile amare ale educației se transformau, cu răbdare și stăruință, în roadele dulci ale unui trai decent și ale unui progres social individual și comun, inclusiv la nivel de țară.

La porțile dintre Orient și Occident

România este situată într-un spațiu genetic și cultural pendulând între manifestările puternic latine și dorința permanent actuală de a fi vestici. Deși ne blamăm singuri, având ca reper comunități vestice dezvoltate, în următorul moment ne fierbe mândria de român în cele mai ascunse capilare ale ființei. Totuși, nu realizăm că avem la dispoziție un potențial genetic care poate fi lesne convertit în forță ascensională cu un dram de interes și mai puțină smiorcăială.

Indiferent de zestrea noastră primită de la înaintași și de strajă a noastră la răspântie de popoare, veșnic colțul de la scaun care le lovește altora degetul mic, ne trezim când cufundați în estul arabescurilor baroce, când îndemnați de vestul preciziei organizatorice. Mai departe de a fi la hotarul dintre Orient și Occident, suntem prin faptul că ne-am creat propria cultură cu reflexele unei tranziții civilizaționale între inima încărcată de podoabe a Estului și mintea perfect logică, strălucită, creativă și genială a Vestului.

Iar acest loc în materialul genetic cultural al omenirii nu face altceva decât să ne dea neliniștea pusă undeva între ezitare și siguranță. Astfel că, în momentul în care alegem exodul, neliniștea genetică se traduce în dor – e în permanență un fir de suflet care se toarce către aici.

E bine așa?

Și în zilele noastre, prestigiul și valoarea oamenilor se ridică în momentul în care CV-ul conține un nume al unei universități prestigioase din America, Anglia, Franța, Germania și lista poate continua. Și în zilele noastre, sacrificiile sunt la fel de mari, taxele la aceste universități ridicându-se la nivelul prețului unui apartament sau al unei mașini de lux.

Deși plecarea afectează întreaga rețea socială, din punct de vedere individual este clar un câștig. O facultate în afara țării e un pașaport către o slujbă de multe ori bine plătită, atrage mult mai repede interesul și deschide minți mult mai ușor. Cauzele sunt atât obiective, cât și de ordin personal: de multe ori, nevoile din vârful piramidei sunt atent satisfăcute și încrederea în sine sporește exponențial în relațiile cu ceilalți. E, dacă vreți, un sacrificiu pe termen scurt care se va traduce, cu voință, mai departe spre o viață mai bună.

Exodul

Toți cei care am trecut de pragul adolescenței am participat cel puțin o dată la un bairam și cu toții știm că e cu atât mai tare cu cât muzica e mai zgomotoasă, băutura e mai bună și prietenii mai aproape. Oricât de departe ar fi petrecerea în oraș, creierul responsabil pentru distracție preia comanda și ajungi la party mai repede ca Bolt în cursa de 100m.

Așa e în orice domeniu. Mintea ne atrage spre lucrurile poleite și sclipicioase, dar și care ne satisfac cel mai bine nevoile sau instinctele. Dacă nu e vorba de vreun reflex înnăscut, atunci sigur ne ținem de legile nescrise ale dinamicii economice.

Așa e și în cazul educației. Numai că aici lucrurile trec de partea sclipicioasă și chiar contează în dezvoltarea viitorului candidat la piața muncii. În funcție de scopurile laterale ale fiecăruia – un job mai bine plătit, recunoaștere profesională sau pur și simplu sentimentul de mândrie – important și cel mai bine pus în vitrină este scopul ultim și central al absolvirii unei facultăți este calitatea actului educațional și, implicit, ceea ce rămâne împodobind caracterul uman: experiența, cunoștințele și abilitățile.

Trăim într-o lume a omului-imagine și, de aceea, centrul universului nostru este fiecare dintre noi. Ni se exploatează această slăbiciune inclusiv la nivel educațional. De aceea, instituțiile de forță și de tradiție în domeniul educațional se raliază la prestigiul pe care îl au, își ridică standardele la nivelul recunoașterii publice și nu se sfiesc să rupă gura târgului cu ofertele lor educaționale. Până  la urmă, ce e-al lor e, nu-i așa, al lor.

Astfel că, într-un asemenea mod în care cel mai festiv și arătos stand la târg e cel care adună cei mai mulți precupeți, așa și universitățile de top adună către ei fluvii de tineri la minte și la trup, atrași de mirajul unei educații solide și al unor slujbe extrem de bine plătite, ca-ntr-o osmoză educațională de cele mai multe ori pur naturală.

Brain drain

Fenomenul este, după cum spuneam, pur natural și firesc în condițiile unui context concurențial, în care fiecare se bate să ia pâinea cea mai mare. Problema apare la țările de origine, unde scurgerea tinde să se transforme într-o vărsare în toată regula. Mai mult, vasul din care se scurge fizic inteligența e ciuruit și de trista și duioasa încremenire a noastră într-o plângere continuă asupra vilei vecinului, mașinii prietenului, banilor rudelor și soarelui de pe cer. Adică, pe scurt, ne dăm singuri foc la căciulă când suntem împresurați din toate părțile de flăcări sau, dacă doriți, ne spargem singuri barca de salvare în mijlocul pustiului oceanului. În orice caz, cred că am prins ideea de bază, și anume că ne punem singuri în pericol viitorul educațional fix în momentele în care la Nădlac, Borș și pe Otopeni trec granița câteva mii de potențiali studenți pe an. Pe scurt, ni se scurg creierele. Și asta nu într-un mod timid, de râușoare de neuroni firavi, ci fluvii de lobi și scoarțe cerebrale care caută, în mod natural, un port la care să se conecteze către lume la o inteligență colectivă mult mai puternică, mai bine organizată și mai bine pusă în valoare.

Și, totuși, nu problema asta e cea mai stringentă și mai dăunătoare. Până la urmă, fiecare își alege calea pe care va merge fără să fie nevoit să dea seamă țării de unde a plecat.

Viena, Paris, Berlin

A fost un timp într-o istorie românească nu foarte îndepărtată în care generații de tineri au ales să studieze peste granițele tânărului stat proaspăt constituit. Era și atunci, ca și acum, un fel de brain drain.

Atunci, însă, timpurile au dovedit că fenomenul nu a fost și un conscience drain. Înflăcărarea specific tinerească nu le-a depășit simțirea apropiată de meleaguri de-acasă și, deși despărțiți în materie, s-au unit în cuget și s-au întors hotărâți să pună temelie bună tinerei țări, proaspăt ieșită de sub puternicii vremurilor. Așa s-a născut în memoria neamului un Eminescu sau un Bălcescu.

Astfel că, după racordarea la ceea ce se numește state of the art a acelor vremuri, aceștia se întorceau pregătiți să pună început bun sau să continue cu demnitate povestea neamului românesc.

I’ll be back

Proaspăt ieșiți din distopia comunismului, practic am trăit o naștere din nou a neamului. Cu liniile deschise către Occidentul organizat și calculat, am plecat către mirajul educației vestice și am ales să ne școlim pe bănci vechi de pe vremea lui Carol cel Mare.

Ne cheamă acum, ca și atunci, noi începuturi. O nouă generație de tineri capabili și inteligenți au invadat Occidentul ca apoi să ia cu asalt nepăsarea și încremenirea de acasă și să le demonteze pas cu pas.

Și această migrație n-ar fi deloc un fenomen care să afecteze societatea românească. E chiar un plus pentru spațiul cultural și pentru dezvoltarea tehnologiei, industriei și chiar a educației. Problema se bifurcă în momentul în care, deși având la dispoziție orice pentru creștere, roadele întârzie să apară sau sunt prelucrate spre dezvoltarea altora când în grădina proprie mărul a început să se usuce.

În ceea ce privește prima direcție, Eminescu avea o vorbă tare interesantă: Ş’aceste mărfuri fade, uşurele, / Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă, / Pretind a fi pe cerul ţării: stele. Și ne oprim aici.

A doua problemă e una mult mai profundă și, de altfel, cu rădăcini înfipte adânc în nămolul smiorcăielilor noastre. Tentați în mod natural cu un nivel de trai mai bun, confirmarea publică a talentului și o posibilitate de avansare uriașă, tinerii rămân în mod firesc și rațional acolo unde le e mai bine. Nu e un lucru de blamat și e chiar lăudabil – un om care încearcă să se autodepășească din punct de vedere personal și profesional. E un proces cu o finalitate cunoscută: am plecat din țară și acolo îmi voi face un viitor. Mai mult, apartenența lor genetică ne face o reclamă pozitivă imensă prin simplul fapt că de performanțele lor se leagă identitatea românească. Implicit și involuntar, iese la iveală împodobitul sufletul românesc prin faptele din care se naște noblețea sufletească și stilul românesc.

Intervine aici o subtilitate: nu străinătatea îi câștigă, ci noi îi pierdem. E o chestiune simplă de apartenență.

Punctul nevralgic

Nici învățământul românesc, în special cel superior, nu e ultima spiță de la roată. Deși pare că merge din inerție, performanța sistemului încă scoate de pe bănci oameni bine pregătiți. Ne referim aici la facultăți cu tradiție: Politehnica, Medicina, ASE-ul, USAMV-ul, Teologia, Științele Sociale. Să nu uităm că importăm, în afară de creiere proaspete și neformatate, și specialiști gata pregătiți pentru o piață concurențială până la demență.

Singura variabilă pe care o putem modifica pe tărâmul acesta dintre Orient și Occident este factorul uman. În cel mai interior cerc cu putință, e vorba de fiecare dintre noi: mai puțină nepăsare și mai multă implicare, mai puțină trăncăneală și mai multe fapte.

Antreprenoriatul (II)

Antreprenoriatul (II)

Diseminari Proiecte, Revista

Programul Erasmus+ se bazează pe realizările celor peste 25 de ani de programe europene în domeniile educației, formării și tineretului, acoperind o dimensiune de cooperare atât intraeuropeană, cât și internațională. Continuăm în acest număr prezentarea proiectului „Educație antreprenorială și dimensiune internațională pentru incluziune socio-economică, numărul proiectului fiind 2017-1-RO01-KA104-036611.

Erasmus+

Erasmus+ este programul UE în domeniile educației, formării, tineretului și sportului pentru perioada 2014-2021. Educația, formarea, tineretul și sportul pot avea o contribuție majoră la abordarea schimbărilor socioeconomice, principalele provocări cu care Europa se va confrunta până la sfârșitul deceniului, și la punerea în aplicare a agendei de politici europene pentru creștere economică, locuri de muncă, echitate și incluziune socială.

Combaterea nivelului ridicat al șomajului – mai ales în rândul tinerilor – este una dintre cele mai urgente sarcini pentru guvernele europene. Prea mulți tineri abandonează școala prematur, riscând astfel să devină șomeri și marginalizați social. Același risc îi amenință pe mulți dintre adulții slab calificați. Tehnologiile modifică modul de funcționare a societății, fiind astfel necesară utilizarea lor la capacitate maximă. Întreprinderile europene trebuie să devină mai competitive prin talent și inovare.

Europa are nevoie de societăți mai coezive și incluzive care să permită cetățenilor să joace un rol activ în viața democratică. Educația, formarea, activitățile de tineret și sportul reprezintă elemente esențiale pentru promovarea valorilor europene comune, a integrării sociale, pentru consolidarea înțelegerii interculturale și a sentimentului de apartenență la o comunitate și pentru prevenirea radicalizării violente. Erasmus+ este un instrument important pentru promovarea incluziunii persoanelor provenind din medii defavorizate, în special a migranților nou sosiți.

O altă provocare se referă la dezvoltarea capitalului social în rândul tinerilor, la emanciparea tinerilor și la capacitatea acestora de a participa activ în societate, în conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Lisabona, pentru a „încuraja participarea tinerilor la viața democratică din Europa”. Acest aspect poate fi vizat, de asemenea, prin activități de învățare non-formală, care au ca scop îmbunătățirea abilităților și a competențelor tinerilor, precum și promovarea cetățeniei active. În plus, organizațiile și lucrătorii de tineret au nevoie de formare și de oportunități de cooperare pentru a dezvolta profesionalismul și dimensiunea europeană a activităților pentru tineret.

Sistemele de educație și formare și politicile pentru tineret performante oferă cetățenilor aptitudinile necesare pe piața muncii și în economie, permițându-le totodată să joace un rol activ în societate și să se realizeze pe plan personal. Reformele în educație, formare și tineret pot consolida realizarea acestor obiective, pe baza unei viziuni partajate între factorii de decizie politică și părțile interesate, a unor dovezi solide și a cooperării între diferite domenii și niveluri.

Proiectul

În cei 5 ani de activitate, Asociația Proeuro-Cons și-a furnizat serviciile către aproximativ 5500 de adulți. Observând proactiv deschiderea către noutate a oamenilor, APC consideră că există un spirit latent de antreprenor în fiecare persoană. Principalul scop al nostru este acela de a aduce cât mai aproape potențialii beneficiari de formare, prin intermediul ofertei sale de cursuri, ca formă importantă de incluziune socio-economică.

Nevoile organizației se referă la internaționalizarea ofertei de formare, la dezvoltarea capacității de a organiza cursuri la nivel european urmând modele moderne de manageriere a programelor de formare și introducerea componentelor antreprenoriale în cursuri de pregătire a adulților. O altă nevoie identificată o reprezintă, pentru angajații noștri, dobândirea de competențe și experiențe antreprenoriale, legate de dimensiunea internațională a programelor de formare și urmarea unor activități de tip job shadowing cu privire la organizarea de cursuri la nivel european. Scopul proiectului este formarea și dezvoltarea personalului organizației noastre, având în vedere nevoile de a internaționaliza cursuri din oferta de formare a Asociației, deschizând drumul către cooperări pentru proiecte strategice, și de a propune noi cursuri pentru adulți, care să cuprindă dimensiunea internaționala și cea antreprenorială, în sensul de componențe majore cu privire la evitarea excluziunii socio-economice. Acest proiect urmărește dobândirea competențelor de implementare a dimensiunii internaționale în cadrul curriculumului a patru programe de formare, dezvoltarea unor relații de cooperare, dobândirea competențelor de familiarizare a formabililor cu mediul antreprenorial, dobândirea experiențelor și competențelor prin activități de job shadowing de implementare a unor instrumente antreprenoriale în cadrul programelor de formare pentru adulți și implementarea și valorificarea competențelor dobândite prin produse concrete (patru programe de formare locale și naționale și două cursuri promovate în mediul de formare european).

Angajații noștri implicați în acest proiect sunt absolvenți de studii universitare și au diferite specializări. Nevoile pe care le au se referă la dobândirea de experiențe din activități de job shadowing, cunoștințe și competențe care să facă posibilă transmiterea în cadrul cursurilor a dimensiunii internaționale și elementelor antreprenoriale, să fie în masură să formeze, să consilieze și să sprijine formabilii adulți în procesul concret de transformare a ideilor în planuri de afaceri, dar și pentru deschiderea ofertei de cursuri la piața de formare europeană a adulților.

Proiectul cuprinde 5 mobilități individuale pentru formare și o activitate de job shadowing:

  • Între 07.05.2018–13.05.2018, trei angajați APC participă la cursul „Teaching Entrepreneurial Education”, în Grand Canaria, Spania, furnizat de Asociația Socio Europe. Cursul permite dezvoltarea competențelor în promovarea, susținerea antreprenoriatului și familiarizarea cu instrumente și măsuri pentru a pune ideile antreprenoriale într-un plan de acțiuni concrete în vederea implementării lor.
  • A doua acțiune se referă la o activitate de tipul job shadowing pentru un formator al APC la organizatia europeană CREF Education Portugalia, în perioada 23-28 aprilie 2018, pentru programul de formare „Leadership and In-service Teacher’s Training: An European Innovative”. Participarea proactivă la activitățile de organizare a cursului din perspectiva de job shadowing va permite formatorului să dobândească cunoștințe și competențe de organizare a cursurilor la nivel european și de participare efectivă la formare ca trainer în fața unui grup internațional.
  • În cadrul cele de-a treia acțiuni, doi angajați APC vor participa la cursul „21st Century Teaching Skills–The International Dimension” în cadrul centrului Cervantes Training din Madrid, în perioada 23-28 iulie 2018. Cursul propune activități pentru înțelegerea și folosirea noțiunii de dimensiune internațională.

Impactul asupra organizației, la nivel local și național, se referă la creșterea reprezentativității APC prin furnizarea de patru noi cursuri (400 cursanti estimați) pe piața locală și națională a formării adulților. La nivel internațional, impactul așteptat este să realizăm în 2018 un parteneriat strategic și în 2019 internaționalizarea ofertei, prin promovarea pentru piața formării europene a două cursuri, având ca reper componenta antreprenorială. Pe termen lung, dimensiunea antreprenorială din cursuri va deveni foarte atractivă, mai ales pentru adulții tineri, care își doresc să fie proprii angajați (self-employed), cursurile vor avea și formabili din alte țări ale Europei, aducând în cadrul programului de formare posiblitatea interacțiunii lor cu formabili români, în așa fel încât modele antreprenoriale din contexte socio-culturale și economice diferite să fie prezentate în grupuri de lucru multicultural.

De ce (mai) facem facultatea

De ce (mai) facem facultatea

Revista

Eram tânăr cu speranțe când urma să finalizez magna cu sau fără laude un liceu destul de prestigios al urbelor slătinene. A douăsprezecea pendula între semne de întrebare venite din terțe părți, curioase de viitoare alegeri. Poate că pare agasant, dar tocmai acest tip de interogare te cheamă la gândire, ca atunci când moțăi liniștit dimineața și activitatea în sine te face să te gândești la mari probleme existențiale.

Reușesc eu să ajung student? De ce aleg inginerie aerospațială și nu aleg să mă angajez de acum? Îmi folosește managementul științelor frecatului mentei și la ceva sau pur și simplu mă opresc aici cu învățatul? Dar stai, că mai sunt și niște fete cochete, bine coapte de la etajul 4 din căminul P2 sau băieții ceia înalți cu ochi albaștri cu pătrățele din spatele amfiteatrului care de-abia mă așteaptă.

Hai, revenim la facultate. De la alegerea metempsihotică a viitoarei mărețe specializări care o să-mi ofere cheia către o portiță din piața muncii până la borcanul de zacuscă primit din provincie e un drum atât de lung ca acela de la idee la concretizarea ei. De ce, totuși, aș mai face încă patru ani de școală când în liceu scriam pe toate suprafețele posibile, vizibile și invizibile, că școala e cel mai groaznic coșmar și că profii sunt cei mai aprigi torționari ai libertății noastre atât de scumpe și dragi?

S-o luăm studențește, pe liniuțe. Unu, merg la facultate pentru că merge și cel mai bun prieten. Doi, vreau să fiu student pentru că toți vor să facă o facultate. Trei, pentru că vreau să învăț cum să supraviețuiesc cu un borcan de zacuscă și unul de gem până vine următoarea aprovizionare, așa cum Bear Grylls trece pe insecte și licheni în diverse jungle și deșerturi. Patru, pentru că viață de noapte, somn la cursuri și sforăitul colegilor de cameră. Stai! Nu cumva venisem la facultate să-mi construiesc cărămidă cu cărămidă fundația viitoarei mele activități profesionale?

Chiar dacă la un moment dat ești tânăr cu speranțe, tinerețea se mai duce. Dar speranțele se concretizează.

Centrele universitare sau, mai pe scurt, facultățile, au fost create cu un scop simplu și, de altfel, folositor: să ducă lucrurile la un alt nivel referitor la științe, arte, industrie sau societate, cultivând spiritul de cercetare dăruit în fibra naturii umane. Pe scurt, centrele universitare au fost catalizatoare de gândire umană și au facilitat în acest fel dezvoltarea calitativă și cantitativă a vieții, a gândirii și a emoțiilor umane. De aceea, accesul la un astfel de nivel era unul bazat pe elitism, având acces numai inițiați care aveau capacitatea de a furniza energie, muncă și inteligență pentru a duce mai departe cercetările zilei.

Dar, cum omul nu are altceva de făcut decât să complice lucrurile, paralel cu necesitatea dezvoltării unor domenii-cheie, au apărut domenii conexe domeniilor conexe care sunt legate de domenii-cheie anexate domeniilor-cheie pe care se sprijină domeniile cu adevărat folositoare. Astfel că, pe lângă atât de necesarele științe precum medicina, economia, dreptul, ingineria, științele europene și politice, matematicile, artele, agricultura, managementul, IT-ul și științele socio-umane s-au aciuat specializări care supraspecializează sau care nu au un corespondent pe atât de cruda și sălbatica piață a muncii.

Atenție! Spoiler!
Până la urmă, care e fundamentul prim pentru care alegem calea studențească?

Sunt cauze diverse pentru care dorim să ne înrolăm în armata numeroasă, dar dezorganizată a studenților, înarmați cu tolbe de pixuri și tunuri de evidențiatoare în spatele zidurilor de cursuri și laboratoare. Vorbind strict studențește, e un proces înlănțuit de stări.

Primul și cel mai dulce sentiment e măgulibilitatea. Adică ce e mai tentant decât să te dai cu subtilitate mare în fața tuturor că ești un eminent student? Mai că-ți vine să te urci pe Himalaya și să strigi tuturor cât de tare ești, doar că te frânează entuziasmul celor din jur și un simț supranatural, ca atunci când forțele văzduhului se cumințesc înainte să-nceapă dalba furtună de zăpadă – „stai să vezi ce te așteaptă”.

A doua stare e entuziasmul. „Prieteni grămadă, check-in-uri în cele mai tari locuri, ieșiri în fiecare seară în cluburi de fițe, băutură la greu, poate mai și învățăm între timp”. Luminile orașului sunt fruste închipuiri ale vieții de sclipkitsch, plăcerile vieții se deschid larg în față, lumea ți se pune preș și legitimația de student e ca parola care-ți deschide pe gratis abonament la toate fericirile mărunte, de la locul de tren la scaunul de cinematograf.

Doar că din paradisiaca stare a unicornilor care mănâncă curcubeie te izbește careul de ași: energofagele cursuri ale profilor a căror singură menire e să strice somnul tinerilor studenți care au venit la facultate să se distreze, penuria alimentară și monetară, focul maturizator al sesiunilor și dansul frenetic al micilor prieteni coleopteri / vâjâitul tramvaielor și scârțâitul bujiilor / pentru cine e mai norocos, simfonia bormașinilor la ore târzii din noapte. Când realizezi că entuziasmul nu ține cont de astupare a sunetelor stomacale, că proiectele nu se fac singure, tipa aia frumoasă din grupa 3726 nici nu se uită la tine în ciuda încercărilor donjuaniste și pe deasupra bate la ușă pustietatea sesiunii, intervine întrebarea-cheie din viața fiecărui student: „cine m-a pus să vin la facultate?”.

Într-o succesiune logică, urmează o stare de acceptare caracterizată de o adaptabilitate ieșită din comun: studentul alunecă cu agilitate printre probleme mai ceva ca jaguarul prin jungla amazoniană. Așa-și rezolvă 5-ul la iminenta restanță scăpată ca prin urechile acului, cârpelile de somn dintre aburii clubului și aerele de intelectual din sala de curs și perpetua foame pantagruelică înscriindu-se în Marea Uniune a Studenților Înfometați Salvați de Colegul Care Primește Pachet de Acasă în Fiecare Săptămână.

Ei bine, cercul e unul complet și ciclul se reia de la capăt până când „gata, băieți, joaca s-a terminat, e vremea să intrați într-un câmp cinetic cvadridimensional continuu în spațiu și timp. Câmpul muncii”.

Sunt ceea ce nu sunt
Studentul e în sine o specie care găsește o cheie de rezolvare a problemelor inclusiv când probabilitatea de soluționare este de 0.1%. Asta doar când vrea sau când nu se mai poate. Așa că evitarea forțelor care acționează asupra lui atunci când îl paște câmpul muncii în condițiile satisfacerii nevoilor primare și emoționale devine un joc al probabilităților abordat individual în diverse moduri. Fenomenele care caracterizează această evitare variază de la modul șmecheresc de a câștiga pâinea din diverse combinații până la super-specializarea prin adăugarea într-un CV kilometric a unei noi facultăți, master sau doctorat mioritic sau harvardian nefolositor în situația în care competențele și abilitățile în viața reală tind spre zero.

Astfel că a fi student ca să te afli în treabă e într-adevăr o treabă. Lucrurile se complică deja atunci când ajungi la finalul ei și te vezi aruncat în câmpul de care vorbeam mai sus, fără un scop, bătut de vântul tăios al vieții. Dacă am putea să o numim cumva, i-am putea spune dezobiectivizare. Adăugăm la starea de fapt și comportamentul de gâscă trecută prin apele facultății și am ajuns la rețeta unui dezastru personal reversibil doar în măsura în care individul personal începe să-și folosească gândirea personală și se înjugă la o muncă personală dublată de o voință la fel de personală. Altfel, există alternative: dulcea boală a statului pe banii părinților sau așa-numitul fenomen al „lucrez aici, dar nu știu ce să fac”, situații rezolvabile, de altfel, tot prin onoranta și demna punere a osului la treabă.

Și totuși
În sistemul clasic, facultatea te specializează pentru a putea practica o meserie din care să-ți câștigi traiul și, cu puțină șansă și mai multă muncă, să devii un pionier în domeniu. Acesta e, practic, ghici ciupercă ce, motivul principal pentru care alegem să facem o facultate. Plus că, urmată cum trebuie, facultatea îți deschide multe uși, o grămadă de ferestre și o serie întreagă de relații numai bune de pus temelie unei cariere frumoase și sincere. Apoi, facultatea îți formează frumos exprimările de viitor și reflexele profesionale sănătoase, îți pune lumea la dispoziție și iei contact cu cele mai luminate și mai creative minți din domeniu. Să nu uităm, nu în cele din urmă, că facultatea e și un imens avizier de matrimoniale și, poate, un câmp nelimitat de probabilitate a alegerii viitorilor parteneri de viață.

Ce să faci dacă nu faci
Trebuie spus, printre altele, că facultatea e o modă universală apărută relativ devreme în imaginațiile înflăcărate ale generațiilor. Studiile universitare erau până în timpuri târzii apanajul unor clase sociale sau a unor oameni capabili intelectual și financiar să susțină un astfel de efort. Astăzi, oricine posedă o diplomă de bac și, eventual, ceva bănuți puși deoparte în cazul în care acest oricine apare în listă sub linia de buget poate să acceadă la visul studenției. Doar că nu de puține ori visul tinde să capete nuanțe de coșmar odată ce trece noaptea cea dulce a frumoaselor speranțe și se ajunge la zorii vieții responsabile de adult care trebuie să întrețină o familie, să plătească niște facturi, să pună o pâine pe masă și, eventual, să mai meargă spre hrănire spirituală și la o piesă de teatru.

În orice caz, visul poate să înceapă direct, cu un simplu pas în ce privește facultățile instituționalizate și cu saltul direct către facultățile mai călite ale minții și ale muncii. Universitatea e până la urmă o alegere, indiferent dacă se numește a fi a vieții sau Politehnica, Medicina ori Agronomia.

Altfel spus, facultatea poate fi în același timp o prelungire firească a pregătirii profesionale pentru unii sau un paravan sub care se ascund temerile altora față de lume. De altfel, facultatea poate să nu fie deloc. Doar că, mai devreme sau mai târziu, fie chiar și formal, o hârtie în spatele căreia mijesc nopți de nesomn ale unora sau care doar acoperă goliciunea intelectuală a altora pot face o diferență financiară care chiar contează.

Problema nu mai există în momentul în care îți iei statutul de pe piața muncii în mâini și începi să te lupți cu morile de vânt ale birocrației sub titulatura de brav și curajos antreprenor. Atunci, facultatea nu e decât o opțiune care poate fi activată sau nu la un anumit moment, când individul aplică noțiunile teoretice ale cursurilor în viața reală de privatizat.

Totuși, studiile superioare trebuie să fie o opțiune care trebuie luată foarte serios în calcul, chiar dacă sorții stau împotrivă sau situația financiară nu o permite. De multe ori, dacă nu este pașaportul către un trai mai liniștit, atunci măcar e începutul unei perspective pe care ni-l oferă experiența unei mâini de oameni care au muncit să optimizeze lumea.

Cum se face
Trecând de evidenta ironie, de impresiile, sentimentele și zacuștile egocentriste ale unei vieți clișeice de student, lucrurile decurg în mod particular pentru fiecare tânăr. Nu e o rețetă în a fi student și tocmai asta e și frumusețea situației. Unii tineri, vârfuri în ale lor domenii, cresc frumos în facultăți ca trandafirii-n grădină, și contribuie din plin la dezvoltare, fie ea cercetare împletită cu multe ore de nesomn, îngrășare de PIB-uri, materie cenușie mustind de creativitate sau capital antreprenorial tăind prin hățișul birocrației. Alții practică voluntariatul, aducând zâmbete și ajutor persoanelor în nevoie sau se călesc în companii cu un accentuat mediu concurențial. Sunt tineri care se împlinesc în cultură, colorând viața într-o artă contemporană cu perfecțiunea clasicului.

Atingem o situație care merită efortul de a fi depășită prin necazul celor care au în același timp voință și putință, adică vor, au capacitatea și chiar le este indicat să-și continue parcursul educațional, dar cărora li se opune sârma ghimpată a mediului social în care au crescut – gura lumii sau lipsa banilor. Cei care fac facultatea din aceste motive au un temei solid pentru care merg la facultate, deci ține mai degrabă de depășirea unor bariere sociale și financiare.

Hai la facultate!
Una peste alta, studenția e o forță imensă. Deseori, e îngrijit înmagazinată în tenebrele laboratoarelor, duios împovărată de grijile de duminică seara ale studenților, temeinic cufundată în adâncurile înțelepciunii. Așa că, indiferent de ai 18 sau 80 de ani, nu o să fie niciodată târziu să te bucuri de roadele forței educației, fie ea și instituționalizate.

Și, deși presiunea socială în care înotăm ne face să ne reconsiderăm alegerile sau să ne înghițim propriile visuri fără să ne dea șansa de a le înflori spre binele nostru și al oamenilor de lângă noi, să ne dăm creierelor și inimilor noastre această șansă de a fi studenți, chiar dacă o facem din pură aliniere la trend.

La ceas aniversar

Revista

Când ai ceva măreț de spus, ești  un izvor de lumină care alungă întunericul în mințile în care ajunge. Puterea vorbelor, însă, va determina până la urmă dacă lumina e far de speranță sau reflector orbitor, flăcăruie de speranță sau bec orbecăitor.

Când ai ceva frumos de spus, ești ca un vânzător într-o tonetă de înghețată. Nu dulcegări. Oamenii au nevoie de un adevăr care să le fie balsam tămăduitor pentru rănile suferinței. Nu uita, trandafirul nu e complet fără spini.

Când ai ceva complex de spus, ești un profesor care predă tabla înmulțirii. Keep it stupid simple. Lucrurile complicate se rezumă la a fi compuse din lucruri de bază. Drumul cel mai scurt dintre A și B e drumul drept.

Când ai ceva amar de nedigerabil de spus, ești o femeie de serviciu care face curat. Nu te descătușa. Nu-ți vărsa obida pe oameni care nu au nicio vină în afară de aceea de a-ți fi citit sau auzit literele pline de furie.

Când ai ceva simplu de spus, ești un olar care face o cană de lut. Lasă cuvintele să vorbească prin ceea ce faci. Un discurs inteligent nu e complet dacă nu e trecut prin sita experienței.

Când ai ceva greu de spus, ești un meșter care construiește o casă. Ești responsabil. Ai nevoie de un curaj care să depășească Everestul și de o rezistență puternică care să te țină tare în fața pietrelor pe care le aruncă oamenii sau în fața zaharicalelor care-ți lingușesc vorbe fără rost. Vorba-ți funcționează numai în măsura în care un om din mulțime a înțeles ce vrei să spui.

Când ai ceva util de spus, ești vorba care ți-e menire atâta timp cât te ții de drum. În momentul în care o pui în slujba puterii sau a plăcerii, atunci vei fi pierdut demult sensul cuvântului.

Când ai ceva important de spus, ești un șef de minți și un lider de inimi. Respiri adânc, te ridici cu un cot deasupra mulțimii, îți dregi scurt vocea și începi să vorbești.

Când ai doar ceva de spus, spune. Atunci vei fi fost pregătit să-ți faci auzit glasul. E atât de simplu.

****

Acelea zece minute de dinaintea pauzei sunt cele mai dubioase. În speranța înfrigurată a imensității libertății recreației, mintea elevilor se ascute și înțelepciunea profesorilor atinge cote maxime. În acelea câteva minute, constrângerile planului de lecție se topesc și profesorul devine un maestru care își pregătește ucenicii pentru rigorile vieții. Acelea câteva minute devin catalizator pentru formarea de principii de viață. Ei bine, prinzi în câte un moment banal sau o serie de momente aparent nesemnificative ale vieții de zi cu zi, ca astea zece minute, un gând care-ți rămân ca o lumină călăuzitoare pentru visurile pe care le ai și pe care nu le ai și care probabil că vor putea fi posibile. Chiar dacă nu te forțezi, vorbele îți rămân în minte ca săpate în stâncă. Și sapă acolo până când stânca neîncrederii se topește ca zăpada în zorii primăverii.

****

Noi am început să așternem cuvinte sub un clasic principiu – educația e un instrument care te scoate din multe necazuri – într-un septembrie călduros, într-o inevitabilă și iminentă deschidere de calendar școlar, în urmă cu un an. Atunci, inițiativa unei tinere șefe, inteligența unui tânăr erudit, inconștiența unui tânăr subsemnat și entuziasmul unei tinere absolvente au făcut posibilă apariția unui prim număr de revistă de vreo patruzeci și ceva de pagini. Pe drum li s-au alăturat tineri de mai multe vârste care și-au deschis sufletele și au fost de acord să umple inimi de lumină.

N-a fost nici un eveniment, nici o sclipire de moment, nici o tresărire de revoltă în spatele inițiativei noastre. N-a fost nici măcar o inițiativă formală. A venit firesc, așa cum înflorește pe nesimțite trandafirul. A fost ca o prelungire formală a unui exercițiu de fiecare zi – exercițiu de răbdare și de conștientizare a responsabilității pe care o purtăm în fiecare moment.

De atunci, la fiecare trei luni, ca-ntr-o succesiune de anotimpuri, musai apărea și cărțulia care încerca să-și facă loc în ochii, mințile, dar mai ales inimile celor care-i citeau rândurile, printre setea de pâine, foamea de bani și criza de iubire pusă pe breaking news-urile portalurilor de știri. De fiecare dată, aproape cincizeci de pagini puțini mai mari decât un smartphone se doreau a fi o ieșire din oboseala de rutină zilnică, asemenea unei opriri la o benzinărie pe autostradă.

Și-apoi a început să cadă frunza.

Școala a început, primul număr a apărut. Am vorbit în liniște despre cum putem să ne îmbogățim & stuff, deși nu deținem încă secretului primului milion. De zâmbete. De idei.

Și-apoi a venit omătul.

La gura sobei, cu un ceai cald în mână, pe nesimțite, în taina minții, începuse deja să se coacă al doilea număr. Dacă în primul fuseserăm ahtiați după îmbogățire, fie ea și sufletească, la al doilea începuseră să ne inspire mentorii de toate vârstele și din toate domeniile. Chiar dacă nu vrem să recunoaștem, avem nevoie de mentori și, din când în când, să citim câte ceva despre ei, ca să mai venim și noi cu picioarele pe pământ.

Și-apoi a-nflorit cireșul.

Ieșiți din iarnă ca ursul din hibernare, cu o viorea într-o mână și cu un smartphone în cealaltă, ne-am îndreptat atenția către noile tehnologii și folosirea lor în educație. Trăim într-o realitate inundată de Internet, așa că nu are cum să nu pătrundă și în educația noastră și a mai micilor noștri. Pe lângă asta, e vorba despre virușii lor și despre piticii noștri în legătură cu tehnologia.

Și-apoi s-a copt grâul.

România e o țară plină de valori și încărcată de tradiție. Știm asta, doar că nu prea avem timp să ne mai ocupăm mintea și cu un asemenea amănunt. În treacăt, ne-am referit în următorul număr la valorile după care ne ghidăm ca români, învățăcei sau profesori, și la modul în care le transmitem mai departe prin educație.

N-a căzut încă frunza.

Am ajuns la numărul de față, în care ne gândim la viitor. Ne gândim la cum putem să scriem, după puterile noastre, crâmpeie de viitor pentru o educație un pic mai bună a celor ce vin după noi.

****

Am respirat adânc, ne-am dres vocea, ne-am ridicat cu un cot deasupra mulțimii și am început să vorbim. Vorba noastră nu-i perfectă, litera de multe ori incompletă, ritmul nu atât de alert pe cât ar trebui, tonul nu-i de fiecare dată întotdeauna potrivit, ideea nu e mereu finisată. Glasul vrea totuși să fie pornit din inimi sincere și să muște din experiențele reale ale unor oameni tineri de orice vârstă.

E o aniversare liniștită a unui an în care am învățat să mergem și am început să trecem de la gângurit la primele cuvinte. În liniștea care trece de artificii și baloane, înțelegem că responsabilitatea noastră crește odată cu fiecare cuvânt tocmit la locul potrivit.

Încercăm marea cu degetul. Nu facem altceva decât ceea ce spunea Tarkovsky – sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Pentru că, în mod faptic, ne temeluim pe inspirația divină și pe puterea unor cuvinte pe care le-am spus și-n alte dăți: această ieșire în public, acest spirit de inițiativă vine cu o responsabilitate imensă. Să avem, deci, opinii stricte, principii solide și discernământul atât de necesar să dăm și altora din lumina noastră, fără să creăm un sâmbure de controversă și tulburare. Pentru că noi suntem lumină, iar lumina nu se împuținează niciodată, ci se transmite întru și spre îmbogățirea personală și în comuniune.

Aceasta e una dintre motivațiile principale ale noastre, ale echipei Asociației Proeuro-Cons. Suntem tineri, iar tinerețea noastră duce la căutarea acelui punct care să aducă un pic de bucurie în mijlocul comunității. Care să atragă atenția asupra lucrurilor bune și care să promoveze un comportament responsabil în cadrul cetății. Și care să transmită ideea de necesitate a educației în toate aspectele vieții.

Pentru asta, noi încercăm. Rândurile de față, scrise prin minți tinere, sunt un rod al unei inițiative frumoase. Sperăm ca ideile din spatele lor să aducă un pic de zâmbet pe fețe și o picătură de lumină în inimi.