Tehnologiile informației ne ajută să ne conectăm la un întreg univers virtual – să deschidem o poartă virtuală care ne dă acces într-o lume virtuală. Singura problemă este faptul că suntem absorbiți cu totul de această lume – ne construim o identitate paralelă cu realitatea, poate congruentă, poate total diferită cu cea reală. De fapt, acesta-i și unul dintre păcatele tehnologiei de azi – necesită o cantitate mare de date care să ne personalizeze conținutul. Apar aici trei probleme majore: stocarea, indexarea datelor și, poate cea mai ardentă dintre toate, securitatea acestora. Dacă pentru primele dintre ele se caută soluții și apar inovații în domeniu, securitatea și caracterul privat al acestora ridică probleme de siguranță, etice sau chiar morale, în contextul atacurilor cibernetice tot mai dese și de amploare mai mare. Trecând, totuși, peste paranoia și teoriile consiprației legate de subiect, necesitatea colectării acestor date este una imediată – deși, în orice moment, acțiunile unor entități mai puțin bine-intenționate, poate neinteresate direct de valoarea datelor noastre personale, totuși, în scopul pe care și l-a propus, ne pot cointeresa direct.
Cum funcționează web-ul
Probabil ați observat că orice aplicație web care interacționează cu utilizatorii (și cam toate fac asta) necesită, fie cu voia noastră, fie fără să știm, furnizarea unor date personale. De multe ori, ați citit pe un colț de pagină web o notificare în legătură cu vestitele cookies. Dacă ați dat un search pe Internet pentru oricare cuvinte cheie, v-ați trezit la un moment dat confruntați cu o fereastră care vă anunța despre politica furnizării datelor personale către motorul de căutare, pentru care cel mai probabil v-ați dat acordul.
Problema cu datele personale nu este acordul în sine, ci ideea de a fi în temă cu modul în care acestea sunt folosite și chiar stocate – până la urmă, fac parte din noi și sunt lucruri care țin de bucătăria noastră internă și de viața intimă și personală. De asta, cei care ne colectează datele personale trebuie, de cele mai multe ori, să ne ceară acordul să le folosească. Și, de cele mai multe ori, o fac cu acordul nostru tacit.
Spre exemplificare, fiecare dintre noi am instalat, de voie, de nevoie, un anumit program și, cel mai probabil, am trecut ca furtuna peste procesul de instalare, inclusiv peste tainicul EULA (End User License Agreement – Acordul de Licență cu Utilizatorul), care este, de facto și de jure, un contract între creatorul/creatorii softului și utilizatorul (adică noi). Din punct de vedere juridic, este un contract perfect legitim și este chiar necesar – softul e practic un produs/serviciu intelectual, iar drepturile creatorilor trebuie să fie protejate cumva. Până la urmă, este o muncă asiduă a unor oameni și trebuie recunoscută inclusiv din punct de vedere juridic. Iar aplicațiile web, fiind parte din clasa globală a aplicațiilor software, folosesc același sistem de contractare, doar că, în acest caz, natura arhitecturii web potențează o nouă paradigmă, aceea a stocării și folosirii datelor (existentă și offline, doar că pe un plan secundar). Și, în cazul web-ului, datorită faptului că lucrurile sunt interconectate, componenta de păstrare a confidențialității datelor este mai pronunțată. La aceasta se referă, în mare, Big Data: o cantitate enormă de date și metadate care se strânge și se tot strânge și care trebuie stocată, ordonată și securizată.
Pe scurt, pe web se preiau date personale pe două căi: formularele web, partea vizibilă a Big Data, prin intermediul cărora se colectează informațiile pe care le introducem, și alte moduri de preluare (fișiere cookie, sesiuni, algoritmi pentru metadate etc.), care funcționează în back-end, dar asupra cărora ne-am dat acordul prin intermediul formularelor web. De-asta spunem că Internetul este gratuit ca și concept (și nu ne referim aici la infrastructură), însă folosirea instrumentelor acestuia implică încheierea unui acord între mai multe părți implicate în proces.
De la început trebuie să stabilim faptul că imposibilitatea colectării acestor date ar genera o altă față a web-ului față de cum o știm noi în acest moment, și nu l-am putea folosi strict din acest punct de vedere. Deci, o mare parte dintre datele pe care noi le furnizăm sunt necesare: fac o comandă pentru un telefon, proprietarul magazinului on-line trebuie să știe unde mi-l livrează; caut cea mai scurtă cale de a ajunge către cel mai apropiat restaurant, navigatorul trebuie să-mi știe locația curentă; iar lista poate continua, în general, cu orice scenariu în care este nevoie de preluarea anumitor date fără de care faptele noastre pe web nu ar fi posibile.
Nu trebuie să știm mai multe
Lumea virtuală ne oferă o multitudine de posibilități. Practic, în lumea virtuală noi ne creăm avataruri a ceea ce suntem noi în realitate – instanțe ale eului nostru într-o lume congruentă cu realitatea, derivată prin origine din ea, cu care se intersectează prin natură, dar, paradoxal, paralelă prin modul de manifestare. Putem comunica cvasi-instantaneu, facem cumpărături în magazine electronice, citim presa virtuală. Aceste facilități vin cu necesitatea furnizării unor informații minimale, pentru ca aplicația să poată recunoaște următoarele vizite ale utilizatorului, ca să navigarea să fie mai intuitivă și experiența userului să fie mai aproape de dorințele acestuia. Practic, folosirea web-ului devine una particularizată, inclusiv reclamele care apar pe diverse site-uri pe care le accesăm fiind selectate pe baza indicilor care sunt determinați de acțiunile din trecutul nostru virtual. Astfel că fiecare click în spațiul virtual devine un generator de date personale care creionează cu tușe din ce în ce mai detaliate profilul nostru virtual.
Folosirea instrumentelor web și particularizarea navigării noastre pe web sunt plătite cu un risc potențial avansat: datele noastre, deși securizate de sisteme avansate de protecție, sunt supuse în orice moment fie atacurilor cibernetice, fie folosirii lor în alte scopuri decât cele pentru care au fost colectate. O altă problemă majoră care apare în acest context este aceea de păstrare a unui anumit nivel rezonabil de spațiu privat, lucru privit ca fiind extrem de necesar pentru evitarea unor situații defavorabile utilizatorului uman, potențial distopice, și menținerea unui anumit control în ceea ce privește viața personală.
Problemele lor
Pentru cei care colectează datele, problema este alta: gestiunea atâtor petabytes de date și stocarea lor. Și să spunem că acestea sunt probleme relativ medii: greul vine atunci când e vorba de căutarea unei anumite înregistrări în aceste entități de stocare a datelor. Cantitățile mici de date nu pun probleme, căutarea este rapidă. Timpul de căutare și spațiul de stocare cresc exponențial odată ce datele se adună ca-ntr-o grămadă mare, câteodată mai ordonată, câteodată mai împrăștiată.
Soluții există sau sunt deja în curs de dezvoltare. Se folosesc deja o multitudine extrem de mare de tipuri de baze de date care se pliază pe componenta dorită de cel care strânge datele: rapiditate sau fiabilitate. Pe partea fizică, limita pe care am ajuns-o referitoare la dimensiunile nanometrice ale tranzistorilor s-a dezvoltat în realizarea unui nou tip de sisteme de calcul, și anume a supercomputerelor.
Web-ul între stealth și renume
Ceea ce ne interesează pe noi, ca utilizatori ai acestor tipuri de sisteme, este, de fapt, de a ne păstra un relativ echilibru între viața noastră personală și componenta virtuală a activităților noastre. Provocarea constă în a menține un nivel de securitate care să ne permită să folosim în siguranță aceste sisteme. Și-atunci, ce e de făcut?
Din partea noastră, lucrurile sunt destul de simple. Tot ceea ce se cere pentru a nu intra în belele pe web este o doză extrem de bine gândită de bun-simț. Practic, asta se traduce în distribuirea selectivă a datelor noastre personale, inclusiv a celor sensibile (cod numeric personal, date ale contului bancar etc.). Cât privește datele pe care nu le acordăm explicit, dar ne sunt deduse printr-un accept al nostru, e bine să ne informăm la fața locului în ceea ce privește caracterul privat al acestor date și modul lor de folosire de către entitatea căreia îi cedăm acordul nostru pentru folosirea lor.
Precauția este cuvântul-cheie când vine vorba de Internet: mai bine gândesc de câteva ori înainte de a întreprinde o acțiune on-line pentru care avem urme de îndoială sau, mai grav, care ne par dubioase sau ne trezesc suspiciuni. Astfel că o procedură care folosește date sensibile trebuie dublată de o garanție a unui substrat fizic care stă la baza necesității folosirii acelor date. De asemenea, este indicată folosirea unor sisteme de protecție, precum un program de tip firewall sau de un sistem antivirus, care mai diminuează din pericolele cibernetice de pe web.
Din partea celor care ne colectează colectează, ceea ce așteptăm noi este responsabilitate. Iar această responsabilitate se traduce în investiții în securitatea datelor stocate și în folosirea lor în scopul în care au fost colectate. Până la urmă, folosirea Internetului este un acord comun și trebuie respectat de ambele părți.
În mod clar, vor exista urme de-ale noastre care persistă pe Internet și sunt colectate fără știința noastră. Nu trebuie însă să devenim paranoici – în majoritatea imensă a cazurilor, ele sunt folosite în scopul promovării produselor sau serviciilor (reclamele pe care le vedem pe web) sau în scopuri statistice.
Totul e să folosim Internetul, ca orice altă tehnologie, cu o anumită măsură, astfel încât să ne servească sarcinilor noastre de zi cu zi și nu să ne transforme în dependenți de tehnologie.
