41 de grade.

Ecranul telefonului afișează sec o coloană de mercur care echivalează cu o temperatură cel puțin neobișnuită pentru începutul lui iunie. E o vară nebună.

Grâul alb stă pe câmpia întinsă gata să fie cules și mai apoi măcinat în făina minții și modelat în pâinea înțelepciunii. Lanuri întinse freamătă adieri de neliniște. Pe un nesfârșit albastru, soarele se scaldă până decuseară. Geografic vorbind, e un tărâm parcă nemărginit, trudit de sudoarea frunții unui țăran harnic și înseninat de inocența unui tânăr entuziast. Botanic, se vede în albăstrele care coboară un colț de cer în nemărginirea pământului și în macii care stau cuminți la un capăt de ocol. Pragmatic, se aude în cântecul greierilor nopții de vară și în duioasele picamăre care strigă în liniștea somnului unui întreg cartier. Mistic, se simte în norul de praf ridicat un urma vreunui car îndărătnic în fața amiezii sau în cocleala de topitorie a unui covor de asfalt.

E clar că, puși în fața unor necesități primare, ne ascuțim instinctele într-o lume în care cel mai probabil n-ar trebui să o facem. E adevărat, instinctul ne asigură supraviețuirea, dar dincolo de reflexul înnăscut stă gândul șlefuit, nu poleit cu viclenie, gând doruit cu dor de omenie.

Dorul pe care-l simțim trece dincolo de ecranele televizoarelor și de luminile albastre ale tabletelor. Îl ostoim cu poveștile bunicilor din încercări grele, cu nemărginirea bolții pline de stele, îl oblojim cu parfumul trandafirilor în zi de mai, cu solitudinea munților pierduți în zare și cu căldura inimilor oamenilor care ne sunt alături. Îl regăsim în ochii triști, dar plini de nădejde ai bunicilor care stau la colț de stradă să vândă un fir de pătrunjel. Ni-l brodăm pe iile pe care le purtăm cu atâta mândrie în lume și îl simțim în cearcănele călătorilor de la primul metrou al dimineții. Stăm cu el în colțul ochilor lăcrimând când de pe strunele unei viori răsună duios Rapsodia unui Porumbescu. Ne e poftă de el când înfulecăm pe nesimțite doi sau trei mici lângă un vârf de muștar. Ne îmbătăm de buchetul lui când, recunoscători, degustăm vinul copt de razele sudului. Aducem prinos de mulțumire atunci când din pâinea proaspăt ieșită din cuptor și binecuvântată de crucea smerită a unei mâini muncite ies aburi de dor. Îl desenăm în liniile colțuroase ale ceramicii câmpiei sau în penele smălțuite ale cocoșului de la munte. 

În parte, poate că sună fantezist pentru realitatea pe care ni se pare că o trăim. Dar poate că am uitat să exersăm câte puțin din dinamismul care ne definește pe toți și am rămas într-o încremenire care nu e de folos nimănui. Poate că am uitat să ne punem în pielea celuilalt și să gândim de zece ori înainte să acționăm. Să ne gândim că poate acesta-i singurul mod în care putem să contribuim la o țară așa cum ne-o dorim: prosperă și frumoasă.

 

Mecanismul de apărare

Istoria recentă a României ne demonstrează un lucru simplu și logic care poate nu are nevoie de o demonstrație practică: în jurul unui ideal, generat de o nevoie mai mult sau mau puțin abstractă, materială sau metafizică, comunitatea reacționează într-un mod asemănător unui organism în întreaga lui vitalitate. Ați observat, probabil, că în fața unui stimul care deranjează sau, mai mult, în fața unei situații care îi pune în pericol integritatea, orice organism viu are o reacție de apărare defensivă, atunci când se declanșează mecanismul de fugă, sau de atac, atunci când organismul înfruntă în mod direct pericolul.

Același mecanism apare și în cazul unei societăți, indiferent de măsura în care putem spune că este unită sau nu. Când se confruntă cu o încălcare a unor principii morale, etice sau chiar politice, mecanismele de apărare ale unei societăți sănătoase încep să funcționeze, transformând societatea într-o comunitate de cugete și, mai departe, într-o comuniune de inimi.

Dacă vreți, asta ne arată evenimentele din istoria recentă și foarte recentă a țării. Ne referim în primul rând la Revoluția din 1989, unde libertatea a fost obținută cu foarte mari sacrificii de către un popor lipsit nu atât de pâine, cât de speranță. Nu mai amintim aici decât recentele ieșiri în stradă ale unor mase mari de oameni odată cu evenimente de tristă amintire sau cu declanșarea unor reacții contrare cu diverse decizii politice.

Când marea masă de oameni este într-un fel îndoită sub diversele directive ale vremii, atunci acest mecanism de apărare se constituie într-o rezistență a unor grupuri mai mici sau chiar a oamenilor singuri, dar care simt pericolul adus de aceste directive și care funcționează ca santinele a unei igiene culturale și morale a unui popor, așa cum s-a întâmplat în cazul rezistenței anticomuniste de la mijlocul secolului XX.

Structura

O societate se bazează pe existența unor piloni principali, așa cum o clădire stă pe o structură scheletică, și se construiește în jurul unor valori, în modul în care materialele îmbracă succesiv construcția clădirii.

Societatea nu este altceva decât un conglomerat de conștiințe și de atitudini ale componentelor individuale care o formează. Dincolo de societate ajunge însă comunitatea. Și, deși se confundă uneori, acestea se diferențiază printr-un simplu fapt: coeziunea dintre acele componente individuale și gradul în care acestea interacționează. Spre exemplu, putem spune despre orice sat că este o societate. Mai departe, însă, satul respectiv este o comunitate nu neapărat prin faptul că aparține mediului rural și are dimensiuni reduse ca număr de locuitori, ci prin faptul că locuitorii interacționează unii cu alții în așa fel încât conștiința lor devine una comunitară, ca aparținând unei minți colective la care individul se raportează, fie supunându-se, fie ignorându-o respectuos.

Ei bine, pilonii unei asemenea comunități, și aici ne referim și la o scară națională, sunt familia, școala și Biserica1. Familia este în sine temelie prin faptul că este o reprezentare la nivel de indivizibilitate, o monadă, dacă vreți, a societății în integralitatea ei. Este, pe scurt, o societate în miniatură. Școala completează educația pe care o începe familia, având rolul de a întregi persoana ca ființă socială. Biserica, în accepțiunea ei de instituție umană, dă reperele unei personalități morale și spirituale, formând pe deplin ființa umană.

Virusul

Tehnologia ne-a adus un avantaj imens prin faptul că putem fi conectați cu toți cei pe care îi cunoaștem și, de altfel, ne-a deschis uși de informare pe care nu bănuiam să le fi folosit nici măcar cu două decenii în urmă. Putem să știm acum ce se întâmplă într-un colț de Românie sau să aflăm opinia unui expert într-un domeniu prin simpla apăsare a unui buton. Dincolo de această extraordinară facilitate care ni s-a dat spre folosire, rămâne însă veșnica posibilitate să nu ne informăm cum trebuie sau să fim influențați de persoane care, fie cu bună știință, fie involuntar, sunt purtători ai unor opinii mai mult sau mai puțin inofensive.

Vedem astfel că prin intermediul avantajului adus de aceste tipuri de mijloace,  o idee se răspândește mult mai repede, cu efecte cvasi-imediate și cu o forță mult mai mare. Iar acest lucru se întâmplă inclusiv cu moștenirea culturală și spirituală a românilor, cu acea comuniune a cetății care tinde să se fărâmițeze sub presiunea unor forțe exterioare, precum aceste fitile care lasă un semn de îndoială în minți și în inimi.

Filtrul

Aici apare problema: ne este pus în fața minții noastre un extra-filtru, suprapus peste sistemul nostru de sortare al informațiilor, exterior nouă, dar care ne pare într-un mod foarte natural al nostru. Cu alte cuvinte, depănăm un fir mental care nu ne aparține. De multe ori, devenim noi înșiși vectorii purtători și transmițători ai unor idei pe care nu noi le-am produs din cauza unei lehamite sufletești. Ne e lene să mai gândim pentru noi și ne e foarte confortabil să ne însușim o părere gata formată. De multe ori, e mult mai simplu și consumă resurse de energie mult mai puține într-o lume care, vrând-nevrând secătuiește orice urmă de putere și entuziasm.

Suprapunând problemele noastre zilnice și situându-ne mental la o infinitate de ani-lumină distanță față de mirajul unei lumi civilizate, ne trezim că stăm într-o haltă numită România de care nu are nimeni grijă și care se află la cheremul destinului. Ne adâncim într-o lume populată de oameni nesiguri, triști și înfometați de dorul unei Românii firești. Reamintirea constantă și zilnică a unei presupuse neputințe sau a indiferenței și încremenirii într-un cerc vicios nu face decât să întărească un reflex de pierdere a încrederii în faptul că se poate face ceva pentru dezvoltare și de îndoială unii față de alții într-un fel de strategie divide et impera.

Și așa ne trezim că România e o țară plină de oameni plini de cele mai grele păcate. Chiar pare că suntem înclinați spre instinct, neputând să ne încadrăm în standardele unei lumi civilizate. Se naște astfel în conștiința publică un soi de impresie generală a unui imens motor național care dă rateuri non-stop.

Ne-am pierdut pe noi înșine

Întreaga impresie care ni se deschide în fața ochilor e apocaliptică: România nu mai are posibilitatea de a se redresa, ca o navă care se consideră a naufragia în urma valului amenințător al răutății și neputinței. Bătrânii se închistează în fața sărăciei, tinerii și-au pierdut busola bunului-simț, copii se pierd în ecranele gadget-urilor și noi ne înlănțuim într-un stres continuu, într-un cerc vicios în care pendulăm între nevoie, plăcere și putere.

Și chiar e adevărat, în sensul că nevoile oamenilor sunt reale și imediate – oameni care au muncit o viață întreagă și acum nu sunt răsplătiți pe măsură și oameni pe care țara nu îi mai ajută și care aleg să plece ca să pună o pâine mai mare pe masă.

Tabloul nu trebuie să ne demoralizeze într-atât de apocaliptic în modul în care îl zugrăvesc zi de zi jurnalele de știri sau cotidianele on-line. Problemele pe care le tratează sunt într-adevăr reale, dar ele nu reprezintă o generalizare a răului decât în măsura în care efectele se resimt pentru întreaga populație. Mai grav este modul în care subiectele sensibile sunt tratate superficial, în sensul în care tot mai multe informații sunt prezentate distorsionat, dintr-un anumit punct de vedere care servește unor interese sau pur și simplu provenit dintr-o convingere proprie. Cel mai la îndemână exemplu este un subiect foarte sensibil, dat de prezența Bisericii în societate. Privind obiectiv, tot mai multe puncte de vedere se ridică împotriva chiar a simplei prezențe în societate a celor care reprezintă Biserica. Efectele sunt vizibile – gradul de încredere în Biserică a scăzut considerabil în ultimii ani. Tot obiectiv vorbind, aceste puncte de vedere uită că Biserica trece granița zidurilor și a instituțiilor birocratice, pentru că, strict structural, Biserica e formată din fiecare dintre noi, în asemenea fel în care o vie este formată din vițele sale.

Se nasc astfel neîncrederi care generează, la rândul lor, încrâncenări care nu au niciun folos în ecuația traiului de zi cu zi.

Punctele de vedere și orizontul

Într-o discuție amicală, am acceptat odată o provocare din partea unui prieten. Trebuia să răspund la o întrebare simplă: „Imaginează-ți că te afli într-o barcă care urmează să se scufunde pe un râu plin de crocodili care așteaptă numaidecât masa de prânz. Cum faci să scapi?”

Răspunsul trădează o simplitate ieșită din comun și, de altfel, are o aplicabilitate uriașă în viața reală. Deși n-am reușit să intuiesc ceva, deci orice încercare logică de a ieși teafăr din situație nu îmi bătea la porțile minții, replica a venit implacabil: „Simplu! Te oprești din imaginat.”.

În fața noastră se derulează un miraj în care crocodilii, adică nervii colegului de trafic la volan, lipsa banilor pentru o mașină nouă, durerea de stomac care nu mai trece, nu numai că pândesc un moment oportun, dar se năspustesc asupra noastră înainte de a ne scufunda. Acest miraj poate să fie frânat prin mijloace mentale. E ca în cazul realității virtuale: poți să ieși din ea doar dacă îți dai ochelarii jos. Mai mult decât atât, părțile reale ale acestei realități virtuale, pentru că ele există, pot fi frânate și ele prin intermediul scoaterii noastre din inactivitate. Să dăm astfel jos ochelarii pe care anumite puncte de vedere ni-i pun pe ochii minții. Avem într-ajutor un întreg neam care s-a lovit de pragul de sus pentru ca noi să nu mai repetăm niște erori ale istoriei. Ne vin ca pavăză eforturile pe care înaintașii le-au făcut ca să construiască pas cu pas un lăcaș național trainic.

Purtăm pe umeri responsabilitatea trecutului unui întreg neam și a viitorului.  Ne învelim în firescul florilor de pe ii și al mersului vremurilor, normalitate după care tânjim necunoscut în fiecare moment al vieții. Avem nevoie de simplitatea decenței pe care o vedem zugrăvită în icoane și o auzim descrisă în poveștile bunicilor. Ne stă în inimi dorul nestins de frumusețe.

Avem la dispoziție credința pe care strămoșii au apărat-o uneori cu sacrificiu supraomenesc și pe care o simțim în dangătele luminii line a clopotelor vecerniei. Avem la dispoziție nădejdea pe care bătrânii satelor o păstrează în licărul vesel al ochilor, nădejdea bobului de lumină al candelei, și pe care o vedem în voioșia pruncilor ce vor crește întru adulți responsabili. Avem la îndemână dragostea pe care a pus-o în versuri Eminescu și pe care o împărtășim cu cei apropiați, cu vecinul mai în vârstă de pe scară sau cu omul care stă lângă noi în autobuz.

Ne stă în față curajul de a fi noi înșine și de a spune lucrurilor pe nume. Avem datoria și totodată nevoia de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru că ne are în grijă în orice împrejurare. Trebuie să avem însă forța necesară pentru jertfă, pentru a renunța la confortul nostru psihologic ca să ne preocupăm de binele comunității. Când mintea stă lucid în trezvie ca un străjer al imparțialității, trecând printr-un filtru al logicii tot ceea ce ne șuieră pe lângă urechi sau ni se expune vederii și când inima stă chezașă încrederii pe care o punem mărturie relației umane, când vom fi făcut binele cel mic, atunci poporul va dăinui peste veacuri.

Și chiar de-ar fi așa de apocaliptic, avem încă la dispoziție sufletul românesc. Deși perspectiva din care ni se prezintă faptele s-a redus la simple puncte de vedere, noi avem în plină viziune un întreg orizont care, contrapus cu aceste puncte, schimbă în totalitate perspectiva din care putem să privim lucrurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *