E ceva mai mult decât realitatea că suntem co-locuitori ai aceluiași spațiu geografic, ca și cum în mod logic supunându-se legilor fizicii un spațiu ocupat de o mână de atomi nu poate fi ocupat simultan de altă mână de materie. E o chimie mult mai mare decât faptul că ne situăm în același spațiu carpatic. E vorba de o unire, de o responsabilizare, de o conștientizare a faptului că nu suntem hai-hui, singuri pe coclaurile vieții, ci că ținem în noi privirea dârză a vreunui tată care nu și-a lăsat țara de izbeliște la timp de nevoie și blândețea duioasă a unei mame care s-a jertfit în taină pentru creșterea responsabilă a copiilor ei. Având această moștenire în spate și alegerea viitorului în mâinile noastre, ar trebui să ne dăm seama de puterea răbdării și sinceritatea responsabilității pe care le avem fiecare dintre noi.
Scânteia
E răsărit.
Începe o zi nouă. Prin geamul acoperit de un soi de ceață a gândurilor alor mei colegi de călătorie nu se vede decât linia albă, continuă a drumului – companion al dorului de dus de-acasă. Cu muzica în urechi și cu gândul aiurea înapoi, drumul călătoriei e o promisiune de oameni primitori și experiențe bogate. Uite, străduța asta seamănă cu locul unde ne întâlneam să mergem spre școală. Apropo, am mâncat o prăjitură ca asta atunci când s-a deschis cofetăria din centru, de lângă cinema. Și străzile sunt la fel, doar că nu sunt acasă. Pentru o foarte scurtă perioadă de timp, sunt acolo.
Dacă pentru o parte din contactele agendei minții mele, acel acolo a devenit adăpost temporar în fața deselor furtuni ale vieții sau răsplată din destul mulțumitoare pentru puterile lor, pentru mine e doar permanent izvor de potențiale experiențe de îmbogățire personală.
Orice plecare peste granițe e aprinsă de nerăbdarea noutății. Mai departe de orice scop secundar ca importanță, menirea oricărei fugi e permanenta construire a unei structuri personale. Iar asta se face doar cu ajutorul celorlalți.
Dar plecarea e doar o fugă. Suntem construiți să avem o legătură permanentă, scrisă în codul genetic, cu rădăcinile pământului nostru. La nivel inconștient, chiar la nivel de percepție, inclusiv a celor din jur, suntem ai cuiva. Ne leagă mirosul fânului proaspăt cosit și moțăiala în căldura sobei, bălțile de pe marginile străzilor și aburii plăcintei cu gem de caise a bunicilor. De fiecare dată când le trecem încă o dată prin diafilmul memoriei, lăsăm puțin scorțozitatea de părinți ai vremurilor, ne cumințim și devenim, din nou, copii timpului.
Asta nu e altceva decât bobul de lumină al dorului. Îl simțim aproape perceptibil atunci când suflăm cu superioritate aerul mândriei. Ni se întâmplă să-l ascundem sub rușinea de suprafață pe care o simțim când spunem cu jumătate de glas că suntem români. Îl strivim nervoși atunci când, dezbinați de un temei mai puțin demn de luat în seamă, urlăm cu patos unii către alții din simplu drag de harță.
Bobul de lumină
Razele videoproiectorului se aprind repede. Scurt, îmi aduc aminte ce emoții am avut atunci când am citit primul meu discurs în fața colegilor mei de facultate la ora de engleză.
„I am from Romania, Slatina” – adică, involuntar, fără să o exprim direct, în codul meu genetic am cuprinse toate speranțele și dorințele înaintașilor, am o moștenire populară de care trebuie să mă simt mândru și pe care trebuie să o îmbogățesc cu responsabilitate.
Am auzit că dorul de rădăcină e pur și simplu vorbă în vânt. Odată ce dai de civilizație, uiți instant de sărăcia de acasă, de cutiile de chibrituri de zece etaje și noroiul de pe ulițele uitate de lume. Din analiza compulsivă a nu prea bogatei mele biblioteci pe care am strâns-o pe rafturile minții, e un lucru destul de posibil. Doar că atunci când am uitat rădăcinile, atunci când în puținele momente ne-am dedat la dulcețile vremurilor, a început descompunerea înceată a firescului din noi. Așa că am văzut, fie și pentru scurt timp, că poți fi om și poți funcționa perfect normal chiar și atunci când ești fizic pe alte plaiuri. Doar că atunci când îți pierzi rădăcina, te dizolvi difuz în memoria colectivă și încetezi să mai devii. Doar exiști.
Mai mult, acel bob de lumină nu se stinge niciodată. E uimitor și jucăuș ca focurile vii de pe dealurile Carpaților, tainic și umplut de speranță ca scânteile de lumină din candelele care se roagă neîntrerupt în fața icoanelor înrămate de ștergare. Răsare în mijocul furtunii de omăt ca opaițul de la o fereastră a vreunei căsuțe dintr-un cătun cocoțat pe dealuri uitate de civilizație. Stă cuminte ca lumina neîntruptă de la etajul șapte unde vreun copil scrie grăbit tema pentru mâine sub ochii plini de grijă ai mamei.
Acasă
Orice loc poartă în el sămânța dorului. Acolo, tramvaiele albastre mă duc cu gândul la valurile Neptunului și clădirile bulevardului au ceva din Lipscanii Slatinei. În piața nouă simt ceva din aerul străzilor târg-mureșene, iar autostrada se întinde prelung până spre acasă așa cum cu ani înainte se întindea ocrotitoare strada din fața blocului, prea obosită de șotroane și mingi.
Așa, confruntat cu emoțiile unei ieșiri în public de la plecarea peste granițe, la întoarcere gândurile fug neîndoielnic spre gustul aerului de acasă și atât de relaxanta naturalețe a oamenilor. Aici e o fugă zilnică, pe scaune de autobuze, peroane de trenuri și contoare de taxi, între diverse forme de acasă. Da, am mai multe case aici. Una e casa de acasă. Mai e casa unde am învățat. E și o casă unde stau cam câte opt ore pe zi, unde e atât de cald, că nu mai contează nimic altceva. Case mai am și în inimile prietenilor. Și ar mai fi și alte case, doar că alea urmează să le construiesc.
A, stau într-o țară dezorganizată? De asta trebuie să se ocupe mass-media – ea a creat vuietul imaginii pe care continuă să o zugrăvească apocaliptic. Trebuie să plătesc impozite și taxe? Astea se plătesc în orice țară ca afară. Pare-mi-se că mă vorbesc oamenii de rău? Îi vorbesc și eu de bine. E prea multă treabă și nu mai am timp? Stau mai puțin să mă plâng și pun osul la sănătoasa muncă. E vreun bătrân sărac și singur la mine pe scară sau peste gard? Merg să îl întreb de sănătate și mă caut de o pâine și ceva de-ale gurii. Astea-s deja banalități. S-ar putea să ne plângem de lucruri care altora, în contexte mai problematice, le-ar fi gură de oxigen. Mai mult, ca un paradox, schimbarea vine mutând centrul de atenție pe modul în care ne comportăm și în care administrăm cele ce ne-au fost date în grijă și concentrându-ne mai puțin pe dezbinare.
Așa că aici mă așteaptă lucruri extraordinare – minuni – prima dintre ele ar fi una cele mai bune rețele de net. Lăsând gluma deoparte, stă tainică după fiecare colț de experiență o fericită împrejurare care se numește viață, țesută din zâmbetul oamenilor care mă înconjoară, satisfacțiile unei munci atât de plăcute, ridicările din căderi purtătoare de experiență și neostenita căutare a luminii din inimile celorlalți prin împărtășirea celei din mine.
256M
Continuă ziua.
Sunt acasă. Unul dintre locurile de acasă cele pe care le-am enumerat mai sus. Și cum altcumva să te relaxezi mai bine într-o pauză scurtă de ceva minute decât ronțăind ceva scurt printre două postări cărora le dau like?!
Știți articolele alea la care sari direct la secțiunea de comentarii? Ei bine, acolo se vede cel mai bine cum ne pierdem timpul aiurea, consumăm 256 de milioane de culori ale ecranelor doar ca să ne vărsăm năduful din sertarele minții pe cei care au opinii diferite față de ale noastre. Ne de-maturizăm atât de repede în momentele astea, încât nu conștientizăm că ni se vede orgoliul poleit cu false impresii.
Problema e că sub modurile astea de manifestare pe firele internetului se ascunde o răcire tot mai accentuată a celor care suntem conectați permanent. Mai mult, fugim peste graniță cu țara în raniță doar ca să nu ne vedem fețele mascate de indiferență și neputință. Fugim repede de nevoia pâinii ca doar mai târziu să ajungem la nevoia iubirii și de lumina dorului. În ritmul de față, ni se vor împuțina fibrele ființei românești mai mult decât un număr trecut în statistici ale românilor plecați în pribegie. Chiar dacă plecați, ei subzistă românește. Noi aici trebuie să consolidăm o casă!
E adevărat, parcă ne zboară acoperișul de deasupra și ni se pare că la prima zgâlțâire o să cadă. Vrem să o facem ca cea mai tare vilă din cartier, numai că rețeta cimentului nu conține și dezbinare. Doar că, până atunci, fără să sesizăm, alegem să ne închidem fără drept de apel în cochiliile noastre proprii și personale în timpul unei secete care ne încearcă, parcă prea departe de apa binefăcătoare a ploii, de descărcarea aceea a ozonului înainte de furtuna care aduce apa atât de așteptată, care să ne aprindă odată bobul acela de dor.
Nu știu cum a fost contextul. Cert e că, drept exemplu, 1918 a fost un punct unde românii au vrut cu adevărat și de la care am simțit că putem. Atunci s-a văzut un vis de câteva sute de ani împlinit. Atunci s-a văzut că se poate și că jertfele nenumărate ale oamenilor mai mici sau mai mari și-au găsit împlinirea. Atunci s-a pornit pe un drum plin de speranță, încărcat de satisfacția unei temelii trainicie, deodată prevestitor de bucurii, împliniri, suferințe și pribegii. Dacă atunci s-a putut, acum se poate cu atât mai mult. O blândețe determinată a făcut atunci mai mult decât face azi strigătul visceral de ură între generații. Atunci, în loc de o mare de blițuri, oamenii s-au adunat într-o comuniune de inimi.
E o secetă falsă. E o iarnă târzie care a trimis o ultimă furtună spre mugurii plesnind ai primăverii dintre oameni.
Ajunge zilei răutatea ei!
E aproape de stingere. Invariabil, vin în minte gânduri despre balanța zilei. „Am făcut oare ceva azi? Nu ceva bun, nu ceva constructiv, pur și simplu ceva cu folos?” Doar că, oricât e căutarea de simplă, tot regăsesc lucruri de care nimeni nu e mândru și pe care ar vrea să le strângă sub preș, de unde să dispară ca prin minune.
„Bani peste bani, trebuie să dau peste tot! Mai trebuie să plătesc și lumina, dă-o-ncolo, nici n-o suport pe casiera de la ghișeu. Aoleu, vine și ora de condus și mi-e o frică, nu pot, n-am… Auzi, dar de dimineață n-am fost eu de vină că mi s-a rupt sacul de gunoi și l-am lăsat pe scară! Și n-a luat nimeni pâine, trebuie să ies eu pe gerul de-afară! Numai eu trebuie să le fac pe toate. Uite și la tipul ăsta, se bagă în fața mea la coadă. Copile, mai stai odată, nu mai fă atâta gălăgie! Părinții din ziua de azi nu mai știu să-și stăpânească odraslele. Mamă, și duduia din față stă un milion de ani să scoată odată banii din portofel… Gata, am ajuns în față. Să vezi că o să îmi ceară și cerșetorul ăla zdrențuros bani afară. Să meargă la muncă, să nu mai stea aiurea! D-aia am ajuns unde suntem!”
Sunt lucruri mici care te încearcă. Sunt grăunți de gânduri de nisip care rod în minte ca picături chinezești, până când ne trezim într-o zi că am devenit acri ca niște poame necoapte. Ne trezim că ne întrebăm de ce trebuie să mai rămânem acasă, când unii ne fură, alții ne invidiază, când nimănui nu îi pasă de noi și suntem uitații Europei.
Așa e atunci când exersezi o perioadă de post. Mai mult decât cele ale hranei, postim de răutate și neputință.
Unirea e un cuvânt așa de mare
Săptămâna Paștilor.
E o perioadă specială. E o zi specială. Ziua a opta. Încerc. Ca de fiecare dată. Tot mai scapă multe. N-am cum să stăvilesc potopul de gânduri și noianul de fapte. Singur, ești ca omul care încearcă să umple o găleată fără fund cu apă sau care încearcă să bea apa mărilor când în ele se scurg toate fluviile și râurile.
Când vezi o mare de oameni revărsată de Lumina Paștilor, stând cuminți ca niște copii în brațele ocrotitoare ale mamei, la capătul unui post ținut sau neținut, mai greu sau mai ușor, plin de neputințe, de căderi și ridicări, dar mai presus de toate de voință, o mare de lumini din inimile oamenilor materializată prin bobul de lumină hristică care le luminează fețele obosite de nesomnul nopții reci de primăvară și de iubirea neîmpărtășită, atunci vedem că șansa de care tot încercăm să ne agățăm e de fapt o întreagă forță care ne stă nebănuit înăuntru și care ne cheamă la unire necontenit. Atunci, vezi că din ledurile reci ale lanternelor se topește prin înțelepciunea divină și prin răbdarea oamenilor în lumina organică a lumânării iubirii.
Nu trebuie să câștigăm lumina, pentru că ea ne e dată. Asta e cheia către ieșirea din cochilie, din întunericul în care vrem să ieșim, dar ne complacem în fiecare zi prin frici, neputințe și răutăți. O vedem atunci când, agățați cu o mână de cer, cu privirea către responsabilitatea acțiunilor noastre viitoare, cu gândul de recunoștință la cei care au adus jertfă ca să țină lumina nestinsă, ne pasă personal puțin mai mult și de binele altuia. Adică, punctual, atunci când urâm mai puțin și invidiem din ce în ce mai rar, când putem din ce în ce mai mult și ne dispar încet-încet fricile. Se aprinde în gust de jumătate de sandviș împărțit cu colegul care și-a uitat pachetul acasă și de zgomot puțin mai încet de urlete la ceilalți. Se simte în adierea caldă a corectitudinii noastre umane față de ceilalți, de firescul care naște responsabilitate și de exercițiul uitării dezbinării de fiecare zi, din care se naște încet-încet iubirea. Când le trăim, nu mai sunt vorbe mari. Când le trăim, acasă ne bate vânt de Unire.
