Neliniștea cea bună

Neliniștea cea bună

Articole

Probabil știți binecunoscuta poveste despre râul care s-a gândit că a obosit de atâta alergat printre câmpii întinse și munți falnici și s-a hotărât să se odihnească. Decizia lui a fost însă una cel puțin ciudată: această oprire nu a făcut decât să îl umple de miasme, schimbându-i luciul și claritatea cu o pătură groasă de mătasea-broaștei.

Ați văzut cum ruginește fierul când este lăsat să stea degeaba și să nu folosească la nimic?

De multe ori, am experimentat pe propria piele griparea, încremenirea într-o situație care nu mi-a fost folositoare. De multe ori, am experimentat o anume lipsă de vioiciune care duce, încet, spre plafonare. De multe ori, și cred că sunteți de acord cu mine, ajungem la momente în viață când nimerim într-un loc (psihologic) călduț, ne reducem din viteză și ne e bine. Stând însă mult într-o anume stare mentală păguboasă, ne acoperim (metaforic vorbind) de o anume zgură care ne îngreunează, într-un mod asemăntor cu reziduurile chimice care se depun încet peste clădirile din preajma unei fabrici.

Iar acest status, odată prelungit, facilitează intrarea într-un cerc vicios de unde cu greu mai putem ieși. Ajungem la obiceiuri de rutină, ne gripăm într-o formă care nu ne avantajează în niciun fel și din care ne pierdem strălucirea, creativitatea și culoarea. Devenim crispați, anxioși, pierduți și ne enervăm mult mai repede, obosim din nimicuri și ne pierdem luciditatea asupra lucrurilor. Stresul crește, relațiile ruginesc, gândurile oxidează. Ne complacem într-o comoditate și, încet-încet, ne pierdem curajul în fața celor mai mici riscuri. Practic, rămânem într-o căsuță sigură, ne închidem cutia și nu mai ieșim din ea.

Singura soluție de ieșire din acest cerc vicios este dinamismul. Iar acest dinamism vine însoțit de o voință care cere forța de a rupe acest cerc vicios. Forță care are origine divină și în care trebuie să credem. Forța aceasta e dublată de motivația de a ne dezvolta, de a ne dezvolta din punct de vedere sufletesc.

E greu să ne schimbăm, dar nu imposibil. Unul din răspunsurile la această situație este educația. Pe scurt, ne dinamizăm prin formarea continuă, cunoașterea tainelor lumii, curiozitatea inocentă a copiilor, vederea lucrurilor din perspective diverse, învățarea prin descoperire. Ne scuturăm de zgură prin faptul că ne ascuțim simțurile, ne finisăm simțul de responsabilitate, renunțăm la tot felul de etichetări către alții, ajungem la o capacitate optimă de muncă, ne împuternicim credința, ne sporim iubirea față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de lume. Și, ca această dinamizare să fie completă, ne punem în mișcare și în sens propriu: facem un sport, alergăm în parc sau pur și simplu redescoperim mersul pe jos.

Ca o încredințare a celor spuse, și ca o descrețire a frunților și un zâmbet în colțul gurii, și în informatică dinamismul e de bun augur. Structurile dinamice sunt mai rapide și consumă mai puțină memorie.

La final, trebuie spus că și dinamismul trebuie dozat. Pentru că, până la urmă, odihna are un rol exterm de important: ne revitalizează neuronii și ne pune un pic pe pauză, să luăm o gură de oxigen, să respirăm adânc și să ne reîncărcăm bateriile. Practic, și aici e nevoie de discernământ. Pentru că, la fel ca în toate situațiile, calea împărătească, calea de mijloc este cea optimă pentru fiecare dintre noi.

Să fiți dinamici!

Conectați permanent

Conectați permanent

Articole

Depindem unii de alții într-un fel pe care nu îl percepem decât în foarte mică măsură.

Unul dintre cele mai importante proiecte pe care le-am făcut cu plăcere la facultate a fost studiul rețelei de întreprinderi dintr-o anume zonă geografică. Dincolo de caracterul puternic mercantil al temei, sensul mai profund și oarecum subtil al proiectului duce la ideea de networking. În același sens, unul dintre flash-urile de experiență din facultate, date de profesori pe marginea unui curs, este acela că o companie nu poate exista fără trei surse de capital. Ei bine, unul dintre ele este cel relațional. Faceți o analogie, păstrând totuși limitele, între o companie și cariera unei persoane. Ajungem, iată, din nou la networking.

E scris în codul nostru genetic să nu putem sta singuri. Poate pentru că e o genă mai năzbâtioasă acolo, genă care e din cale-afară de sociabilă. Trecând, însă, de determinismul fizic, licăririle care ies atunci când oameni noi se cunosc sunt dopamină pură pentru minte și inimă. Comuniunea a două sau mai multe suflete e ca magnetul în apropierea unui fir încărcat cu electricitate: generează o forță de zeci, poate sute de mii de ori mai mare decât forța inițială a fiecăruia luată separat. Și-apoi, în fața cui să te mai dai mare cu reușitele tale, dacă nu în fața prietenilor tăi?

Dacă ați aruncat vreodată un ochi pe vreun curs de economie, ați observat probabil că întreprinderile sunt într-o permanentă relație unele cu altele pe o platformă netangibilă numită piață. Legăturile nu sunt vizibile, dar ele există cu adevărat. Iar întreprinderile formează rețele, care formează baza sistemului economic al unei țări.

De altfel, ați observat că unul dintre capitalurile noastre vitale pentru succesul personal sau profesional este acela relațional. Cu cât știi mai multe persoane, cu atât ești mai câștigat. Credeți că vorbim de sistemul nostru de pile? Nu. Acela este cel mult o simulare de networking. Aici nu vorbim de cunoștințe sau pile, ci cu adevărat de oameni care pot da o mână de ajutor în acțiunile pe care le întreprindem.

Oamenii au interacționat de când există terra nostra. Simpla idee că mai există alte miliarde de oameni este deja o premisă a creării unei rețele. Infrastructura există; fie că relația are caracteristici de „nu-pot-să-trăiesc-fără-tine”, „mi-ești-indiferent”, „hai-să-facem-un-lucru-frumos-și-util”, „ești-fanul-meu”, „ce-cute-e-ăsta-mic”, „suntem-o-echipă” sau pur și simplu de „eu-îți-dau-tu-îmi-dai”.

Iar timpurile zilelor noastre ne-au adus o interconectivitate permanentă.

Dezvoltarea tehnologiei nu a făcut decât ceea ce face gazul când îl arunci în foc: a generat posibilități imense de conectivitate cu oameni de la capătul celălalt al lumii. Azi, pot fi miliarde (de fapt, matematic vorbind, combinări de 7 miliarde luate câte 7 miliarde) de rețele: ne-am dezvoltat fulminant capacitatea de networking și ne-am transformat într-un fel de Homo conectatus.

Hai să le luăm pe rând. Pe plan profesional, reușita depinde oarecum de șefu’ și de gașca de colegi. Ne facem rețele de prieteni care, datorită facilităților date de tehnologie, se trezesc la un simplu bipăit și interacționează din vârful degetelor cu lumea întreagă. Și-atunci, mai putem spune că suntem singuri? Putem, doar într-un anume sens, în care digitalizarea forțată sau tehnologizarea excesivă cibernetizează aceste rețele.

Aici intervine calitatea acestui networking. Calitatea rezidă din simplul fapt de a rămâne cu prieteni și atunci când bateria se descarcă și cade curentul. Este faptul de a-ți găsi ecou în ceilalți și atunci când timpurile-s mai potrivnice. Ai un networking de calitate atunci când îți deschizi inima fără ca mai apoi să rămâi cu amărăciunea-n artere. Ca atunci când îți rupi bucăți din tine și știi că ele mijlocesc alinarea celorlalți fără a fi irosite.

Și-atunci, te gândești, cum ar fi… Cum ar fi ca acest networking personal să se activeze spre întrajutorare? Ca și când acest capital relațional să fie folosit pentru a ajuta un om în nevoie, un copil căruia școala îi e inacesibilă sau un prieten care are nevoie de încredere și sprijin emoțional…

Fie că vrem, fie că nu avem încotro, rămânem în sfera relațiilor personale. Atunci, măcar să le facem unele strașnice. De-asta, vă doresc un networking de calitate!