De ce să integrăm tehnologia în educație (I)

Articole

IT.jpgTehnologia ca asistent al profesorului

O puteți numi cum doriți: intruziune, introducere, integrare. O vedem blendându-se în toate aspectele vieții noastre, în fiecare zi, exact așa cum apa umple orice spațiu liber, nișă, cavitate, rost. O știm sub diverse denumiri: smartphone, laptop, aplicații mobile, Internet of Things, nanoboți, megabiți pe secundă. Se dezvoltă sub ochii noștri. E vorba de tehnologie și e un trend pe care îl putem ține destul de greu sub control.

Începem astăzi o serie de articole care tratează o temă destul de delicată în spațiul educațional: e oare bine să folosim instrumente inovative, inspirate din tehnologia informației, în procesul educației? Miza e mare, practic e în joc viitorul societății umane. Cu alte cuvinte, cum ar zice englezu’, is it safe? Is it sound?

Ei bine, ca orice idee controversată, ideea de tehnologie în educație are adepți și contestatari. Înainte, însă, de a emite o idee, ar fi de bun simț să înțelegem mecanismele care se desfășoară în cadrul ideii de integrare a tehnologiei în educație. Deci, ce înseamnă tehnologie? Și, mai ales, de ce o integrăm în educație? Și, dacă o integrăm, cum facem?

Înainte de toate, ar trebui să spunem că tehnologia nu e formată doar din totalitatea device-urilor pe care le folosim ca să ne justificăm comoditatea, ci este și un tip de comportament, practic, instalat (ca să folosim un termen tehnic) la nivel mental.

Luăm un exemplu. Imaginați-vă, ca elevi, că, într-o frumoasă zi, în locul profesorului este introdus un sistem automat de predare. Strategii eficiente, învățare rapidă, interacțiune umană zero, empatie nici atât. Brusc, ziua parcă nu mai pare așa frumoasă.

Sau. Imaginați-vă că sistemul de învățare ar implica folosirea exclusivă a computerului în cadrul învățării. Ar cam dispărea scrisul, atenția și concentrarea ar cam scădea, ar crește vânzările la ochelari și așa mai departe. Nu se vede prea bine, nu?

Tehnologia este sau trebuie să rămână, cel puțin pentru epoca noastră, un adjuvant pentru educație. Un fel de catalizator în reacția chimică a formării personalității umane.

În primul rând, pentru că și tehnologia are limitările ei. Abilități sociale ca empatia, răbdarea sau asertivitatea, abilitățile practice, meșteșugărești sau creativitatea nu pot fi dezvoltate decât în foarte mică măsură cu ajutorul tehnologiei. De bază rămân aici interacțiunile sociale și geniul uman. Oldies, but goldies.

În al doilea rând, pentru că efectele integrării forțate și excesive a tehnologiei în educație sunt un pic cam nesigure. Încă nu se știe în totalitate unde pot să intervină în dezvoltarea personalității umane. Și cu ce intensitate. De aceea, zice românu’, să suflăm și-n iaurt.

Și-atunci veți zice: bine, păi, dacă treaba cam scârțâie, de ce să intervenim cu lucrurile astea?

Ei, lucrurile nu sunt chiar în alb și negru.

Să luăm un exemplu practic. Un profesor are la dispoziție 100 de întrebări, acumulate de-a lungul unei perioade, din care poate alege și trebuie să aleagă 30 de întrebări pentru un test. Alegerea lor ține cont de mai multe restricții (grad de dificultate, întrebări cu un anumit subiect etc.). 100 nu este un număr foarte mare și alegerea se face destul de repede. Imaginați-vă, însă, că acest număr ajunge la 10 000. La 100 000. Brusc, problema cam ia proporții.

Să ne amintim și de bătrânul videoproiector, care a servit deja niște generații (și de profesori, și de învățăcei) și care chiar e de un real folos. Mai intervin aici și platformele de comunicare on-line, care compensează activitatea de la cursuri. În ultimă instanță , amintim de programare, care, odată introdusă în programă, le dezvoltă abilități specifice învățăceilor și le creează un sistem de gândire structurată, care e de folos în toate situațiile cotidiene.

Și mai e un lucru. Ar fi interesant ca tehnologia să furnizeze instrumente, modele și materiale, să faciliteze crearea unui sistem de realizare de planificări, metodologii, teste pe care profesorul să le folosească în cadrul predării. Astfel, eliberat de poverile formale date de chestiuni organizatorice și birocratice, profesorul să se poată concentra strict pe formarea, educarea, modelarea caracterelor și personalităților învățăceilor.

Deci, de ce e bine să folosim tehnologia în educație?

Pentru că e un asistent bun. Pentru că poate muta atenția profesorului către formarea elevilor săi. Pentru că este un generator de metode și tehnici care ajută în procesul educației. Pentru că vine în completarea activității la cursuri. Pentru că, direcționată corect, dezvoltă gândirea și abilitățile tehnice.

În ultimă instanță, totul se reduce la echilibru. Atâta timp cât tehnologia nu devine mai smart ca noi (inclusiv emoțional), suntem pe linia de plutire. Pentru că interacțiunea umană nu va putea fi înlocuită de niciun sistem tehnologic. Pentru că, în imperfecțiunea sa, omul e cel mai nimerit să transmită idei, noțiuni și experiență celor de-o natură cu a lui.

Cel puțin, asta-i părerea noastră. Voi ce credeți?

Oratio, orationes

Articole

Picture1

Salutare tuturor!

Țin minte cu nostalgie primele mele prezentări în public. Bine, poate în sensul în care o simplă prezență în fața auditoriului se poate numi discurs în fața publicului. În cuvinte scurte, o să o descriu cam așa: știi că ai memorie, dar uiți unde ai pus-o. Despre emoții nu prea mai vorbim, că nu are rost. Bine că publicul, îngăduitor de altfel, a trecut cu vederea discursul meu sublim, dar inexistent.

Prima experiență de genul ăsta e indescriptibilă. Dar cu experiența asta se începe. Dacă formarea e rețeaua de șosele dintr-un oraș, a învăța să vorbești în public e un bulevard. Mare, frumos, luminos, care se construiește pavelă cu pavelă. Din propriile experiențe, pot să spun că, foarte repede, după primele semi-eșecuri, vine plăcerea nemijlocită de a vorbi în public. E ca și cum într-un ambalaj dezgustător rău de tot descoperi cea mai mirobolantă, delicioasă, unică prăjiturică de ciocolată cremoasă cu lapte.

Bineînțeles că nu putem ține un discurs la nivel academic din prima. Încercările sunt multe, prilejurile și mai multe, pregătirea se perfecționează.

Și, dacă vă întrebați de ce vorbim în public, … păi, … motivele sunt nenumărate. Ideea generală este că, atunci când ții un discurs, nu vorbești așa, în doru’ lelii. Trebuie să vorbești despre ceva. Trebuie ca, prin ceea ce spui, să încerci să aduci ceva nou și benefic celorlalți.

Deci…

A vorbi în public este un lucru frumos. E o experiență nouă. Sentimentul pe care îl simți, chiar dacă nu e suprem, e unul plăcut. Cunoști oameni noi și le împărtășești și altora din experiența ta.

A vorbi în public este un lucru necesar. Sunt situații în care trebuie să ții un discurs. Fie că publicul tău e un angajator, fie că trebuie să prezinți un proiect, fie că scrii pe un blog sau te oprește un intervievator pe stradă, vorbitul în public te scoate din situații dubioase.

A vorbi în public este un factor motivant. Un flux al ideilor bine pregătit, niște emoții bine gestionate, tehnici oratorice puse la punct și simțul dozat al umorului sunt ingrediente ale succesului unei intervenții în public. Iar aplauzele de la sfârșit, noile prietenii care se leagă și interacțiunile care se realizează te determină să devii mai bun.

A vorbi în public te formează. Fiecare prilej de a vorbi în public te îmbunătățește. Vocabularul se îmbogățește și managementul emoțiilor devine mai eficient.

Vorbitul în public nu trebuie să fie o frică, iar cu timpul devine o artă.